AL LU’ CEAPRAZ

“Azi, ţăranul de la noi
Nu mai are car cu boi,
Dar, în frunte cu primarul,
Satul are boi cu carul!” - Corneliu Berbente

Drumul, un şarpe prăfuit întins printre coline, ar fi trebuit asfaltat de ani buni, cel puţin aşa se lăudase fiecare primar înainte de prelua frâiele micuţei comunităţi rurale din care ăi mai tineri evadaseră atraşi de mirajul citadin.  Plecau fără să se uite înapoi. La ce bun?, strigase al lu’ Ceapraz, înainte de a urca în autobuz, ce să fac aci, să văd cum cade casa pe mine? Pui o proptea într-o parte, se lasă în alta. Repari acoperişul coşcovit şi tot picură prin el, ca prin sită, nici găinile nu mai ouă ca pe vremuri, atunci când ne jucam cu puţa în ţărână şi ne striga mama ai dracului să fiţi voi, nu mai alergaţi că speriarăţi toate orătăniile! Urcase, se aşezase în spate şi nici nu făcuse cu mâna când trecuse maşina prin răspântie. Că zisese unu care stătea la masă, la mat, cu o bere-n faţă, ia uite la al lu’ Ceapraz, s-a orăşenizat deja. S-a suit scroafa-n copac…

Acum se întorsese. Lăsase în urmă nişte ani, abandonase ideea preconcepută că la oraş sunt mai multe posibilităţi, o nevastă de care se despărţise după doi ani de neajunsuri şi fabrica aia nenorocită. Ieşise pe poartă şi iar nu se uitase înapoi, la ce bun odată ce devenise şomer cu acte-n regulă?

Dădu bună-ziua unei femei care căra o găleată cu apă de la fântâna satului – nu-i veni să creadă că nu se schimbase nimic, fântâna aia cu ciutură era tot acolo, nu se trăsese apă-n sat – şi îşi scoase geaca. Era cald. Toiul verii, soarele frigea, fierbinţeală ca la cuptoarele din fabrică.

Muncise ca un zăbăuc al lu’ Ceapraz, nu stătuse cu mâinile în sân, crezuse că va reuşi să se încropească într-un fel, să-i fie şi lui mai bine dacă tot plecase din sat fără să privească în urmă. Nu reuşise decât să se scormonească prin portofel înainte de fiecare salariu şi să stea cu chirie. Avusese televizor color şi cablu, mai văzuse una, alta, se plimbase pe bulevarde largi. Fusese şi la mall. Dar atât…

Când se apropie de casa bătrânească îl văzu pe tac’su la poartă. Pe bancă. Gardul se lăsase într-o rână,  plictisit de atâta verticalitate impusă. Ridică geanta pe umăr şi grăbi pasul, lovind şi o piatră cu piciorul. O văzu cum se rostogoleşte către marginea drumului şi zâmbi prosteşte. Mie-mi dă viaţa şuturi… Bună-ziua, tată! M-am întors… Păi bine-ai venit, băiete, mamă-ta coace nişte pâine, stai aci pe bancă, oi fi obosit…

Se aşeză şi puse geanta la picioare. Averea lui. Trei boarfe şi un radiocasetofon cu CD. Al dracu’ oraş, răbufni şi se scotoci după ţigări. Tac’su nu zise nimic. Doar oftă, lăsând umerii să-i cadă către pământ şi al lu’ Ceapraz avu senzaţia că bătrânul seamănă un pic cu gardul ăla care sfida legea gravitaţiei… Al dracu’ oraş, tată…

Cristian LISANDRU

SURSA FOTO – metsoc2009.org