LA CAPĂT DE LINIE, SPERANŢA… (5)

Un regizor neştiut ne-a trimis în piesa asta,
Sunt actorul prefăcut, tu îmi eşti mereu năpasta…

- Domnu’ scriitor, vă spun încă o dată bine aţi venit, suntem tot timpul bucuroşi de oaspeţi. Aceasta este camera, curată lună, sper să vă placă şi să dormiţi bine în ea. Aveţi privelişte către Râu, flori în grădină, puse şi întreţinute chiar de mine, vă cântă mierla la fereastră şi vă bate coana Măndica la uşă cu micul dejun…
Alexandru Stoian îşi roti privirea prin camera curată şi luminoasă în care un pat de dimensiuni apreciabile îl invita la somn lung, fără vise. Lângă umărul său stâng, proprietăreasa aştepta o părere pozitivă, învârtind pe degetul arătător unul dintre zulufii roşcaţi.
- Fac o omletă de-o să vă lingeţi pe degete, domnu’ scriitor, reţetă secretă, de familie. Omul meu m-a învăţat s-o fac, că fuse bucătar, Dumnezeu să-l ierte…
Se răsuci către ea şi o privi în ochi, aproape ştrengăreşte.
- Dar de ce, coană Măndico, de ce să-l ierte, a avut păcate mari?
Ochii măriţi brusc ai femeii îi dădură de înţeles că a atins o coardă spirituală sensibilă.
- Ei, păcate, ce păcate să aibă, da’ aşa se spune, nu? Nu avea păcate, ferească sfântul, era bun ca pâinea lui Dumnezeu, dormea şi cu Biblia sub pernă… Acu’, să mă iertaţi, să nu credeţi ce şi cum, dar şi înainte de… ştiţi dumneavoastră, spunea câte o rugăciune…
Alexandru îşi desenă pe faţă un zâmbet larg, apoi îi oferi femeii răspunsul aşteptat.
- E bine, coană Măndico, e foarte bine, e prea mult chiar. Linişte să fie, în rest nu am nevoie de nimic. Doar la omletă nu renunţ, că m-aţi făcut curios. Vă spun şi eu un secret – o omletă bună îmi face ziua mai frumoasă…
Femeia îşi pocni palmele, încântată.
- Apăi, staţi numa’ cât să trageţi aer în piept şi să faceţi un duş şi pe urmă să nu-mi ziceţi mie Măndica dacă nu o să vă lingeţi pe degete…

***

Rămas singur, Alexandru Stoian trase perdeaua şi deschise larg fereastra. Drept în faţa ochilor, la o aruncătură de băţ, albia pe jumătate secată a Râului şerpuia păzită de sălcii care fremătau sub vânticelul de dimineaţă. Aerul curat îi împunse plăcut plămînii şi, ceea ce nu i se mai întâmplase de când părăsise oraşul, se simţi… bine. Desfăcu unul dintre geamantane şi scoase laptopul. Îl aşeză pe birou – observă că nu exista nici măcar o urmă de praf, coana Măndica nu glumea cu astfel de amănunte -, apoi atinse cu mâna crizantemele plasate strategic într-o vază, chiar pe măsuţa din mijlocul camerei, acoperită cu o faţă de masă cu ciucuri bogaţi. Proaspete, îşi spuse, coana Măndica pare într-adevăr o gazdă bună…

Regretele plecării, imaginea Andradei, reperele trecutului lăsate prea grabnic în urmă se estompară pentru câteva minute. Se întinse pe pat, cu mâinile sub ceafă, şi se întrebă ce-ar spune, oare, coana Măndica, dacă m-ar găsi în pat, încălţat în pantofi? Închise ochii, iar dacă mierla despre care pomenise proprietăresa ar fi început să cânte nu ar fi fost absolut deloc surprins. Linişte… Da, am în mine o nevoie acută de linişte, coană Măndico. Linişte şi o cafea cu caimac. Presupunea că proprietăreasa pensiunii fără muşterii nu putea să prepare decât cafea la ibric. Nu la filtru…

Vocea Andradei răsună în mintea sa ca un bubuit de tunet. Alexandru, dragă, tu nu vrei să te modernizezi deloc, preferi să dai cafeaua în foc, în loc să-ţi cumperi un filtru. Boemia asta a ta mă omoară, zău aşa… Ţie-ţi trebuie o gospodină, chiar mă vezi lângă ibric şi cu şorţul în faţă?!

Se simţi privit dintr-o dată, dar nu erau ochii unei Andrade îndepărtate, adversară frenetică a concepţiilor desuete, dragă, conform cărora femeia îi prepară bărbatului o cafea înainte ca acesta să plece la birou. Pe pervazul ferestrei, dând din coadă precum o pendulă cu suflet felin, un motan negru ca nopţile fără lună, cu ochi sclipitori şi mustăţi impresionante, îl privea întrebător. Ce-i Mustăciosule, nu eşti bucuros de oaspeţi? Indiferent, detestă conversaţia, gândi Alexandru, motanul sări pe covorul lucrat manual, apoi se cocoţă în patul încăpător şi îşi făcu tacticos culcuş în perna brodată. Începu să-şi lingă netulburat lăbuţele, căscând la intervale de timp aproape regulate. Păi atunci să-i spunem coanei Măndica să împartă cazarea la doi, Mustăciosule, zâmbi Alexandru şi scoase trusa de bărbierit. Păşi către baie – prevăzută cu o cadă cu picioare care se terminau în gheare de leu, lup, urs? – şi tresări. Bătuse cineva la uşă sau i se păruse? Alexandru, trezeşte-te… Coana Măndica.

– Domnu’ scriitor, domnu’ scriitor, scuze că vă inoportunez, serviţi micul dejun în cameră sau coborâţi în sufragerie? Preţ de o clipă, fu tentat să aleagă prima variantă. Dar renunţă.

– În sufragerie, coană Măndico, vreau să vă invit la o cafea, poate discutăm şi chestiunile financiare…

– Păi atunci vă face Măndica o cafea cu caimacul de un deget, la ibric, de veţi pomeni. Da’ credeam că vreţi să vă odihniţi…

După ce intră în baie, în timp ce îşi săpunea obrajii, Alexandru Stoian se privi în oglindă şi, pentru prima oară în câteva săptămâni, râse în hohote… Alături, pe perna brodată, motanul negru torcea…

(VA URMA) – Primele episoade

MUZICHIE – 1. Enrico Macias – Zingarella 2. Enrico Macias – Habibi Ya Aini 3. Enrico Macias – Oh Guitarre