LA CAPĂT DE LINIE, SPERANŢA… (7)

Ce de oaspeţi nepoftiţi au venit la bal în grabă,
Chelnerii nepregătiţi plâng ca să se afle-n treabă…

- Respectele mele, domnu’ scriitor, sărut-mâna, Măndico! S-a acomodat distinsul musafir în această cinstită şi primitoare pensiune?
Întrebarea şefului de gară pare venită de undeva, de foarte departe.
- Georgescule, da’ tu n-ai treabă pe-acasă? Coana Măndica puse plăcinta tăiată pe un platou care avea desenat în mijloc un trandafir roşu uriaş, apoi îi îmbie pe amândoi.
- Luaţi, gustaţi, că abia o scosei din cuptor. Domnu’ scriitor, nu vă supăraţi pe Georgescu, aşa e el, cu gura mare. Da’ nu-i om rău. Dacă veţi avea timp şi răbdare, el o să vă arate târguşorul nostru şi o să vă povestească de una şi de alta, poate mergeţi şi la râu, dacă vă place să staţi cu nuiaua în apă. Peşte mai puţin, da’ plăcerea e maximă, nu-i aşa?
Lingându-şi degetele, şeful de gară dă din cap a aprobare.
- Cum să nu? Eu, drept să spun, mă liniştesc teribil pe malul râului, uit de toate, şi de gară şi de mersul trenurilor şi de cicăleala ocazională a nevesti-mii. Da’ e bine să te mai şi cicălească nevasta din când în când, ăsta-i farmecul în căsnicie. Dacă domnu’ scriitor nu e prea obosit, om merge până la Sănducu meu, mai întâi – vă spusei de dimineaţă că aşa-i zic eu -, tare mult se va bucura de astfel de oaspete important, şi pe urmă vă arat împrejurimile. Să vă introduc în temă, ca să zic aşa, odată ce vreţi să staţi mai mult la noi. Ei, ce ziceţi, bună plăcinta?
Alexandru sorbi o gură din cafeaua cu caimacul gros – ceştile erau albastre şi cu poleială aurită pe margine, iar toartele întruchipau şerpişori cu gurile căscate – apoi trecu privirea de la Măndica la Georgescu.
- O asemenea plăcintă, numai la case mari, într-adevăr… Coană Măndică, sărut-mâna pentru masă şi pentru cafea… Timp pentru somn mai este, nea Georgescule, aşa că sunt de acord să fii mata ghidul meu de azi încolo. Da’ nevasta dumitale nu zice nimic dacă vii hodoronc-tronc cu un musafir nepoftit la masă?
- Sanda, duse coana Măndica mâna stângă la gură, nu se supără niciodată atunci când este vorba despre musafiri. Femeie primitoare, harnică de numa-numa, mare noroc ai avut tu, Georgescule… Şi-acu’ mă-ntreb cum ai păcălit mândreţe de femeie?! Că mulţi îi mai trăgeau colopotele şi când colo, ce să vezi, hop cu Georgescu la Starea Civilă, de-au plâns unii zile-n şir pe-aci… Că eu nu-s femeie cu ifose şi nici din alea invidioase, de le e negreala groasă în cerul gurii şi spun de fiecare dată că Sanda era frumoasa târgului. S-ar fi bătut pictorii s-o picteze, da’ de unde artişti pe coclaurile astea? Ptiu, Georgescule, norocos fuseşi la viaţa ta! Să pui tu mâna pe mândreţe de fată!
Şeful de gară îi face ştrengăreşte cu ochiul lui Alexandru.
- Ete, ce vorbă e asta, cum am păcălit-o? Cum se păcălesc toate femeile, aşa am păcălit-o, parcă tu nu ştii… Au plâns mulţi? Cu lacrimi amare, carevasăzică! He, he, aşa e-n viaţă, Măndico, unii plâng, alţii râd cu gura până la urechi. Da’ stai aşa, că trebuie pus şi punctul pe i, ca să nu creadă domnu’ scriitor ce şi cum, nici eu nu eram de lepădat,  bărbat bine, partidă bună, mureau mândrele când treceam ţanţoş pe Strada Mare.

Coana Măndica dă ochii peste cap, în semn că ştie ea ce ştie. Apoi izbucneşte într-un râs sănătos.  Intră şi Georgescu în jocul ei. Alexandru Stoian îşi roteşte ochii prin bucătărie apoi oftează şi o priveşte pe proprietăreasă.
- Coană Măndico, nici nu ştii ce bine îmi pare că am ajuns aici… Măndica aruncă o privire către Georgescu, iar acesta îi făcu semn să nu spună nimic.

***

Privind în urma celor doi, din poarta pensiunii, cu ceaşa de cafea într-o mână, Măndica dădu din cap a înţelegere…
- Ei, domnu’ scriitor, ce-o fi şi în sufletul dumitale… Că nu de prea mult bine venişi la capătul ăsta de lume. Te macină, te macină ceva din interior, amarnic te mai chinuie, da’ deocamdată e prea devreme să spui ceva…
Intră în curte, închise poarta, iar motanul negru – Mustăciosul, aşa cum îl botezase Alexandru – îi trecu printre picioare, alintându-se… Pentru o clipă, soarele fu acoperit de un nor, apoi spălă din nou în ploaie de lumină ferestrele mari ale pensiunii…

***

În pofida insistenţelor lui Georgescu – domnu’ scriitor, domnu’ scriitor, dar nu este nevoie de nimic, avem de toate pentru oaspeţi ca dumneavoastră, nu trebuie să vă deranjaţi, oameni suntem… – Alexandru intră în supermarket şi cumpără o sticlă cu vin roşu, cel mai bun pe care reuşi să îl găsească după ce survolă cu privirea rafturile dezolante de la băuturi… Casiera era blondă, cu două lanţuri de aur la gât şi trase cu coada ochiului către Georgescu. Şeful de gară îi făcu un semn, nevăzut de Alexandru, din care reieşea că este vorba despre o persoană importantă, motiv pentru care fata se poticni preţ de câteva secunde până nimeri restul. După ce ieşiră, la primul colţ, stârnind din nou protestele şefului de gară – observă amuzat şi câteva priviri ridicate ostentativ către cer, solicitând parcă ajutor divin care nu se făcut simţit – Alexandru alătură sticlei şi un buchet de crizanteme, de import, glumind pe seama faptului că într-o ţară în care crizantema ne înfloreşte în suflet la tot pasul suntem obligaţi, iată, să facem vânzare altora, domnule…. Georgescu râse cu poftă, apoi îl conduse cu paşi repezi, nerăbdător, către casă.
- Căsuţa în care eu şi Sanda mea, Sănducu, ne împărţim bucuriile şi necazurile de treizeci de ani şi mai bine. Şi le-om împărţi cât ne-o fi aţa pe mosor. Am făcut-o aşa cum am putut, cu mâinile noastre, domnu’ scriitor, că eram tineri şi în putere. Şi ne iubeam mult, că ne-am luat din dragoste. N-am pus geană pe geană până nu am văzut-o ridicată şi pe urmă ne-am uitat unul la altul şi-am zis că o casă fără copii e goală, suflă vânt de tristeţe în ea. Făcurăm doi, pereche, fată şi băiat. Acu’ sunt amândoi la casele lor, băiatul e inginer, iar fata profesoară de chimie. Că i-a plăcut chimia şi noi am lăsat-o în pace. Dacă omu’ nu munceşte acolo unde-l trage sufletul, se cheamă că randament nu dă, eu aşa zic… I-am însurat şi măritat, cu tot dichisul, a venit juma’ de târg să petrecă alături de noi, avem şi doi nepoţei, fată de la băiat şi băiat de la fată. Invers, cum s-ar zice. He, he, bunici ca noi mai rar, îmbătrânim şi eu şi Sănducu, da’ nu ne pare rău. Aşa văd eu viaţa – să te-nsori, să faci o casă, să torni şi nişte copii, câţi dă Dumnezeu, şi pe urmă să te joci cu nepoţii pe genunchi şi să-ţi dea lacrimile fiindcă ţi-ai mâncat tinereţea pe pâine. Lacrimi de bucurie, semn că ţi-ai făcut treaba pe pământul ăsta…

(Va urma)

CELELALTE EPISOADE

MUZICHIE – DREAM THEATER – Forsaken