LA CAPĂT DE LINIE, SPERANŢA… (9)

“Vezi că se confirmă bârfa despre mine:
Te-am lasat deodată crud şi nefiresc
Totuşi ţine minte, ţine bine minte
Te salvez de mine fiindcă te iubesc”
Adrian Păunescu (“Oraţie de nuntă”)

Orele trecuseră înfiorător de repede, mama Sanda – ţinuse morţiş ca Alexandru să îi spună aşa, iar acesta se conformase cu zâmbetul pe buze – se dovedise a fi o gazdă perfectă şi o femeie deosebită, cu gânduri dulci la purtător, Georgescu dixit -, ţuica bătrână înroşise un pic obrajii, iar vinul roşu picurase nostalgie în discuţii după consumarea puiului la ceaun rumenit în aşa fel încât să bucure privirea şi papilele gustative… Interferenţa cu o astfel de familie îi adusese lui Alexandru convingerea că trecuseră destui ani peste el fără să guste liniştea cotidiană la care visase dar pe care nu reuşise să o atingă vreodată cu degetele. Se lăsase de prea multe ori asaltat de griji şi de scenarii întocmite haotic, sortite eşecurilor premature, păşise – îşi spunea în timp ce Georgescu aducea la masă o nouă fiolă – ca pe sticlă pisată, un fachir modern decis să ofere satisfacţii privitorilor până la sfârşit de spectacol, pentru a-şi rumega ulterior tristeţea şi dezamăgirea în culise, nevăzut şi neştiut de nimeni…
Acum stăteau amândoi cu picioarele în apă, pe malul râului,  sub o salcie despletită, urmărind mai mult sau mai puţin interesaţi pluta jucăuşă care dansa printre valuri. Prinseseră nişte fâţe, de amorul artei, le dăduseră drumul în apă, nu e vorba despre capturi, aici, domnu’ scriitor, strigase Georgescu, ci de recăpătarea calmului interior. Da, plescăise cuvintele pentru a doua oară, încântat, calmul interior, ăsta contează al dracului de mult în viaţă. Îi mângâiau ramurile salciei pletoase pe umeri, iar Alexandru îşi spuse că – paradoxal, dar de ce naiba paradoxal? – nu simte deloc oboseală în trup şi că ar dori ca prima zi în târguşorul noii sale vieţi să nu se termine…
- Salcia, domnu’ scriitor, e o femeie rănită de o dragoste mare. Eu aşa o văd. Plânge după râul ăsta al ei, nu-l poate îmbrăţişa, e aproape şi totuşi departe…
- Nea Georgescule, în mata zace un poet!
- N-am avut har, domnu’ scriitor, poezia vine din tine, nu te bagă în seamă dacă o cauţi cu tot dinadinsul. Dumneata scrii, ai har, zic eu că asta este binecuvântare dumnezeiască, le dai altora să citească tot ce scoţi din sufletul tău…
- De atunci, de fiecare dată când ajung pe malul unui râu, caut cu ochii şi salcia,  iubita râului, femeia prin ale cărei rădăcini curge toată apa bărbatului niciodată strâns în braţe… murmură Alexandru, iar Georgescu îl învălui într-o privire caldă.
- Păi vezi, domnu’ scriitor? Doar ai prins ideea din zbor şi ai brodit-o… Har, nu altceva, zic eu bine!
Atunci sună telefonul mobil. Fără să se uite pe display, Alexandru rosti un alo vesel. În aceeaşi clipă, ca şi cum cineva ar fi aruncat o piatră pe neaşteptate, apa liniştită a gândurilor sale se tulbură şi simţi strânsoare de spasm în stomac.
- Ascultaţi glasul celui ce strigă în pustie! Alexandru, dragă, ai dat bir cu fugiţii şi mie nu mi-ai spus nimic? Dragă, eşti un Ulise modern şi ai descoperit Troia în provincie? Am eu faţă de Penelopă care ţese, în aşteptarea ta?! Spune tot şi să nu omiţi niciun amănunt...
Georgescu se trase un pic la o parte, suprins şi el de faţa lungă pe care o făcuse musafirul de la oraş…
- Ehe, domnu’ scriitor, murmură în timp ce înfigea o râmă în ac, cu gesturi experte, de ce inimă zburdalnică fugişi mata ca să ajungi pe coclaurile astea? Te arde tare, bag eu de seamă… Vrei să scapi de ea şi nu poţi…
O broască sparse tăcerea lansând un orăcăit provocator înspre soarele pregătit de plecare, iar Alexandru lăsă undiţa şi se îndepărtă uşurel, cu telefonul la ureche, călcând desculţ prin iarba moale care-i mângâia tălpile…

****

Primele zile zburaseră cu o viteză de-a dreptul uimitoare. Alexandru se şi întrebase la un moment dat cum de se scurgea timpul aşa de greu atunci când trăia în Marele Oraş – ar fi trebuit să fie exact invers, domnule! -, însă nu reuşise să dea răspunsul la întrebare. Născut, crescut şi trăit printre marile intersecţii, printre semafoare şi oameni grăbiţi care te calcă pe picioare exact atunci când îţi este lumea mai dragă, îşi imaginase întotdeauna că provincia nu-i poate aduce decât o plictiseală  colosală, pe care o şi anticipase încă din noaptea în care călătorise într-un compartiment de tren, singur, cu propriile gânduri, pregătit să înceapă acea viaţă nouă. Îşi asumase plictiseala gândită fără regrete, iar acum ajungea la concluzia surprinzătoare dar plăcută, totodată, că târguşorul acela prăfuit, cu oameni simpli – oameni simpli, suflete mari, îi spusese lui Georgescu într-o seară în care stătuseră în curtea pensiunii, jucaseră table şi vorbiseră discuţii până după miezul nopţii  în timp ce Mustăciosul se ondula printre picioarele lor şi torcea insistent – îi oferea în fiecare zi o gură de aer proaspăt. Şi de viaţă proaspătă, fără aglomeraţia Marelui Oraş, fără acea agitaţie specifică metropolelor, fără… Fără multe. Printre cele multe o plasa de fiecare dată şi pe Andrada. Iubita, fosta iubită, imposibila iubită?, îi apărea de multe ori în minte, dar din ce în ce mai înceţoşată, ca şi cum s-ar fi îndepărtat de el chiar dacă distanţa dintre ei rămânea constantă. După discuţia de la telefon nu mai vorbiseră, nici ea nu mai sunase pentru a râde cristalin despre hotărârea lui de a se exila la mama dracului, ce naiba ţi-a venit, Alexandru, când o să te maturizezi şi tu?, nici el nu simţise nevoia să deschidă agenda mobilului şi să apese acel buton care avea desenat pe el un receptor verde – poarta de acces către amintirile sale sentimentale.
Încă nu scrisese absolut nimic, cu toate că se trezea devreme în fiecare dimineaţă, mai odihnit ca niciodată şi, după ce se bărbierea fluierând – nu mai simţise nevoia să fluiere în baie de ani buni – îşi savura cafeaua pregătită de coana Măndica, fuma două ţigări, apoi efectua lungi plimbări de-a lungul şi de-a latul târguşorului, vorbind cu oamenii curioşi, salutând pe toată lumea şi arborând mina destinsă a unui personaj aflat pur şi simplu în vacanţă. Petrecea destule ore pe malul râului, urmărind unduirea valurilor mici cuprins de o linişte nebănuită. Georgescu îi împrumutase şi o undiţă – e de colecţie, domnu’ scriitor, de colecţie, sculă serioasă! -, însă de cele mai multe ori lăsa scula în iarbă, fără să încerce nici măcar pentru câteva minute să prindă ceva. Îşi spunea zâmbind prind gânduri fără momeală, la ce să mai tulbur programul peştilor?, apoi se lăsa pe spate, cu mâinile sub ceafă, închidea ochii şi răsufla mulţumit. Cel puţin în aparenţă, fiindcă nu erau puţine momentele în care Andrada se insinua lascivă printre gândurile sale având întipărit pe chip acel zâmbet larg cu care îl cucerise instantaneu în prima seară în care se întâlniseră, la petrecerea organizată de Cosmin…

(VA URMA) - CELELALTE EPISOADE

MUZICHIE – Vasile Seicaru – Romanta intre doua trenuri