LA CAPĂT DE LINIE, SPERANŢA… (11)

Daca tu vrei sa comunici cu un copac, ar trebui ca un brat al tau sa se faca ramura cu frunze si o ramura a copacului sa se faca brat cu degete. Ar trebui sa mori putin ca om si sa invii ca planta, iar planta sa moara intrucatva si sa devina intr-o parte a ei om – Nichita Stănescu

Era conștient că incursiunile cotidiene prin propriul trecut sentimental nu aveau cum să îi aducă liniștea sufletească după care tânjea cu toată ființa. Plecase (fugise?) din Marele Oraș decis să uite o rană adâncă, însă se regăsea cu rana la purtător, iar privirea albastră a Andradei se înșuruba în mintea sa ca și cum ar fi fost răsucită constant de o mână nevăzută. Strângerea fermă a destinului personal. Câștigase, e drept, o oarecare liniște, era decis să începă o viață nouă, oricât ar fi sunat asta de hollywoodian la o analiză superficială, creionase deja în minte și un plan ale cărui puncte trebuiau îndeplinite pas cu pas, pe termen mai lung sau mai scurt, elimina din start orice posibilă revenire în punctul de plecare dar, ca și cum s-ar fi descoperit cu surprindere prins într-o plasă de păianjen, înțelegea că evadarea deplină rămânea doar o fantasmă. Cel puțin deocamdată, numai că acel deocamdată pe care uneori îl rostea cu voce tare, învârtindu-se prin cameră, sub privirile presupus indiferente ale Mustăciosului, lăsa să cadă greutate covârșitoare pe piept. Gheara aceea pătimaşă îl strângea de multe ori, ca o amantă neistovită, iar atunci aprindea țigară de la țigară sau căuta compania celor pe care îi cunoscuse din prima zi petrecută în târgușorul de la capăt de linie…

Deschidea laptopul doar pentru a-și verifica poșta electronică, atât și nimic mai mult. Un scriitor aflat în pană de inspirație. Sau, mai bine zis, un scriitor care nu avea niciun chef să invite inspirația la șuetă. Viața își urmează cursul, murmura în timp ce apăsa butonul de shut down, cu mine, fără mine, cu Andrada, fără Andrada… Cu sau fără alt roman care să fie expus în vitrină, printre culegeri de matematică sau cărți cu rețete culinare. Cărăm trecutul după noi ca pe o bilă de metal legată la gleznă, se trezea bombănind, a-l tăia spre o mult dorită eliberare totală este imposibil, nu avem altceva de făcut decât să conviețuim cu propriile amintiri, așa cum sunt ele… Iar balastul sentimental nu poate fi aruncat peste bord, își permitea să zâmbească, ar fi totul mult prea simplu. Complicațiile fac parte integrantă din viața fiecăruia, le atragem așa cum atrage hârtia aia muștele, suntem creați pentru ele, pentru complicații, sunt tatuate pe noi cu toate că nu le vede nimeni cu ochiul liber. Complicațiile sunt partenerii noștri de viață, e un fel de uniune consensuală pe care nici nu ne dorim să o abandonăm vreodată cu adevărat…

După ce petrecerea dată de Cosmin ajunsese în faza în care nu se mai înțelegea om cu persoană – vorba prietenului său care se afumase corespunzător și încerca să-i explice Crinei că iminentul colaps economic ar trebui să-i determine pe toți să guste fiecare plăcere omenească, secundă cu secundă – se oferise să o conducă pe Andrada. Fata acceptase repede, ca și cum exact asta ar fi așteptat de la bun început. Spusese zâmbind of course, dragă, cum să nu?, apoi ieșiseră în stradă ținându-se de mână, ca doi adolescenți. Dansaseră pe rupte toată noaptea – Andrada îşi respectase promisiunea făcută la venire și nu-l mai împrumutase nimănui, ceea ce îl bucurase nespus -, privindu-se în ochi, fără să acorde aproape nicio atenție celor din jur, iar mâinile fetei, înlănțuite în jurul gâtului său, îi oferiseră ocazia de a gândi în mai multe rânduri că ar fi făcut o mare greșeală dacă ar fi refuzat invitația lui Cosmin. Acesta le și urase casă de piatră și copii de beton la plecare, agățat de brațul Crinei, iar Andrada pufnise în râs și fluturase mâna în semn de la revedere. Sau de n-ai să vezi tu așa ceva, gestul putea fi interpretat în fel și chip.
Merseseră pe jos, Andrada nu-l lăsase să sune după un taxi. El nu avea carnet de conducere, dintr-o comoditate îmbinată cu ideea – pragmatică, totuși – că toate gândurile care-i treceau prin mintea de artist l-ar fi împiedicat să urmărească semnele de circulație, iar ea declarase zâmbitoare că atunci când e vorba de băută preferă să lase mașina în garaj, ca să-și mai tragă sufletul. Râsese din nou.
- Și să știi că sunt o șoferiță înnăscută, nu te lua după bancurile cu blonde, prezintă deformat şi răutăcios realitatea.
Drumul spre apartamentul ei nu fusese foarte lung, însă permisese un dans verbal în care Alexandru se lăsase prins cu o frenezie pe care nu și-o imaginase. Era tăcut de felul său, un introvertit care prefera să privească  lung de cele mai multe ori, trăgând concluziile doar în minte. În compania Andradei, însă, simțind umărul rotund și cald care îl atingea din când în când,  exteriorizarea fusese aproape o necesitate, iar el își permisese chiar unele accente filozofice, induse poate și de cantitatea de gin îngurgitată la petrecere…
La un moment dat, trecând pe sub un banner electoral agățat între doi stâlpi de telegraf și uitat acolo spre aducere aminte, îi spusese Andradei că militează pentru politica visului frumos… Fata se răsucise uşor  înspre el și-l provocase:
- Politica visului frumos. Hm… Iată o idee interesantă, domnule. Și cum argumentați dumneavoastră această politică, dacă nu sunt indiscretă și nu vă inoportunez la această oră matinală când electorii dorm fără vise?
Nu-și ferise privirea, o susținuse pe a ei și arborase un surâs preț de câteva secunde. Apoi ridicase degetul arătător al mâinii stângi și pozase stradal în profesorul care vine în fața clasei pentru a emite o părere competentă. Iar Andrada țuguiase din nou buzele roșii…
- Vezi tu, Andrada, dau senzaţia uneori – sau de cele mai multe ori, aşa cum spune prietenul Cosmin, de ce să nu fiu sincer cu mine însumi? – că sunt cu capul în nori. Prin ceea ce scriu. În jurul meu, oamenii sunt din ce în ce mai închistaţi, plătesc vamă consistentă grijilor cotidiene, simt cum le creşte pulsul, au probleme cu tensiunea şi cu portofelele din ce în ce mai goale. Glicemia creşte, nimicnicia creşte. Oamenii trec pe stradă în viteză, îndreptându-se către stres, venind din stres şi trăind în stres. Dragostea duce dorul perfuziilor, se discută în doi peri, scoţând cuţitele la vedere. Se croiesc vedete din stofă de kitsch. Mie îmi place să scriu despre iubire, despre frumuseţea norului care este înamorat de razele soarelui, despre puterea de a zâmbi.
În acest punct al discursului său, Andrada îi aruncase o ocheadă, i se putea citi suprinderea pe chip, poate se așteptase la cu totul alte cuvinte, dar Alexandru era mult prea prins ca să o observe.
- Îmi place freamătul gândului, mă las captivat de gustul dulce al privirii care se scaldă în tandreţe. Trăiesc şi eu în aceeaşi lume, pășesc prin normalitate, dar nu permit niciodată cenuşiului din viaţă să mă picteze sumbru. Visez în plin scandal. Aş putea spune că visez cu atât mai mult cu cât scandalul este mai mare. În această conjunctură contemporană în care Zeul Ban rânjeşte la braţul inflaţiei, printre acuze şi delaţiuni, în pofida celor care şi-au făcut un ţel în viaţă din a duce zvonul din gură în gură, încerc să-mi ofer liniştea şi să ofer linişte. Dacă ar fi să dau o declaraţie, atunci aş scrie că îmi asum politica visului frumos. Coşmarurile vin şi pleacă, visele frumoase rămân…
Andrada nu spusese nimic. Dar se așezase în fața lui, pe trotuar, îi prinsese obrajii în palmele mici și îl sărutase lung pe gură. La început, fusese mult prea surprins de gestul ei neaşteptat și nici nu răspunsese sărutului… Apoi o strânsese brusc în brațe și lungise sărutul, dorindu-l interminabil, coborând și mâna pe spatele fetei, simțindu-i înfiorarea care-i picura fierbințeală în trup. Când se desprinsese de el era îmbujorată. Râsese, dându-și capul pe spate:
- Domnul politician al visului frumos nu sărută rău deloc. Se urnește greu, asta este adevărat, dar și când o face…
Lăsase replica în suspensie și nici el nu spusese nimic. Era nevoie de tăcere între ei, poate pentru a-și pune fiecare gândurile în ordine. Când ajunseseră la ușa Andradei, ea descuiase cu gesturi crispate, apoi intraseră și se sărutaseră din nou, chiar pe hol. Îi ridicase tricoul spunându-și resemnat că urmează să primească și vreo două palme pentru îndrăzneală, dar Andrada îi luase mâinile și i le așezase pe sâni…

**********************

- Domnu` scriitor, scuze pentru deranj, am bătut de câteva ori dar nu mi-ați răspuns. E gata prânzul.
Alexandru se răsuci către ușa întredeschisă. Observă privirea coanei Măndica și arboră un zâmbet.
- Mulțumesc, coană Măndico, de-aici se simte mirosul, sunt convins că papilele mele gustative vor avea parte de un răsfăț pe cinste.
- Păi chiar așa va fi, trebuie să mă laud și eu un pic, v-am pregătit o friptură la cuptor și-o salată de aruncați cu căciula după câini. N-avem câini, dar vine motanul, că e pofticios… Mai ales că v-ați împrietenit.
Închise ușa în urma sa și se îndreptă către sufrageria pensiunii. Dar simțea încă în palme sânii Andradei, iar senzația – spre deosebire de prima noapte în care făcuseră dragoste – era aproape dureroasă…

CELELALTE EPISOADE