LA CAPĂT DE LINIE, SPERANŢA… (12)

Orice despărţire este o bătălie pierdută pe frontul nevăzut al destinului – Ionuţ Caragea

Mâncarea fusese delicioasă, ca de fiecare dată. Tocmai savura desertul – o plăcintă cu dovleac – şi-i făcea coanei Măndica semnul din care reieşea că se simte cu adevărat răsfăţat, când auzi mobilul. Îl lăsă să sune de trei ori până aruncă ochii către display. Văzu numele lui Cosmin şi răspunse vesel:
– Salve, amice, ţi-ai adus aminte de mine? Finalmente… Începusem să cred că ţi-am devenit indiferent.
– Noroc, coane, să trăieşti, te-am lăsat câteva zile să-ţi tragi sufletul, însă totul are o limită. În primul rând fiindcă nu ţi-ai ales cel mai bun moment pentru vacanţă, până la vară mai este chiar dacă eu năduşesc deja, dar efectul de seră mă omoară. În al doilea rând a trebuit să aflu de la Andrada că te-ai ascuns de lume şi îţi mai lipseşte doar peştera în care să scrii vreo apocalipsă. Apocalipsa după Stoian. Cică o să devii vraci şi-ţi va aduce lumea miloasă de mâncare. Nu, serios, pleci pe coclauri fără să anunţi protipendada? Salutări din partea Crinei, a întrebat dacă este loc pentru picnic pe-acolo…
Alexandru se ridică de la masă. Coana Măndica începu să strângă tacâmurile, în vreme ce el se îndreptă către ieşire. Afară strălucea un soare generos, vântul mângâia cu delicateţe florile din grădină şi frunzele viţei, iar Mustăciosul se feri din calea lui pentru a nu fi călcat pe coadă. Apoi îi aruncă o privire în care se putea citi un mare semn de întrebare sortit să rămână pentru totdeauna fără răspuns.
– Cosmine, loc pentru picnic există, e un râu care curge molcom printre sălcii despletite, să tot stai în iarbă şi să meditezi la frumuseţea vieţii ferită de efectul ăla de seră despre care vorbeşti. Mai ai un pic şi te înscrii la ecologişti.
- Mi-au şi făcut propunerea, dar nici prost nu sunt, ăştia taie pădurile şi ţin discursuri cu tupeu. Mă rog, e un subiect mult mai amplu, îl abordăm cu altă ocazie, trebuie să fim şi beţi altfel nu ne vin ideile, te sunasem ca să aflu ce naiba îţi trece prin capul ăla deştept. Am vorbit şi cu Ionescu, pretinde că e avocatul tău…
– Nu pretinde, chiar este…
- O fi, de-aia s-a făcut avocat, ca să atragă clienţii cu vorbe frumoase, am auzit că pledează de rupe, iar suplimentar se ocupă – din prietenie, zice, dar eu cred că te taxează la oră – cu vânzarea apartamentului tău. Alexandre, Alexandre, revino-ţi! Un oraş mare înseamnă posibilităţi mari, edituri, viaţă socială, nu trebuie să îţi desenez ca la fraieri. Ce faci, domnule, acolo, scrii tânărul şi râul? Că bătrânul şi marea s-a scris deja, ţi-a luat-o înainte unul pe care îl chema Hemingway… Nu se poate să nu fi auzit de el, că eşti băiat citit.
Alexandru surâse. Cosmin rămânea acelaşi prieten efervescent, pocnea precum sticla de şampanie, aşa îl caracterizase odată şi primise aplauze la scenă deschisă din partea auditoriului.
– Deocamdată nu scriu nimic, Cosmine. Trăiesc de pe o zi pe alta, ard gazul cu plăcere maximă, vegetez, lenevesc cu pasiune extremă… Aşa a spus Andrada, că mă vede în peşteră, pe post de vraci modern?
– Exact, am reprodus pe de-a-ntregul. Nu pot reproduce şi râsul ei, dar ţi-l imaginezi. Cred că îi este dor de tine, nu mă interesează amănuntele colaterale care au dus la ruptura dintre voi, dar am fost ieri la o cafea cu Crina, a venit şi ea şi zău dacă nu părea afectată de această decizie pe care ai luat-o. A fumat de ziceai că se răzbună pe plămânii personali, apoi mi-a zis să te sun. Adică eu, Cosmin Ianculescu, om cu preocupări multiple şi importante, cu agenda plină, vânat de paparazzi şi de admiratoare, să sun la scriitorul fugit de-acasă. Jignitor. Dar am sunat, doar îmi eşti prieten. Când te-ntorci la bază cu coada între picioare, cerşind o îndurare care îţi va fi, în cele din urmă, acordată cu gesturi princiare?
– Ziceai de Ionescu avocatul… Dacă se ocupă de vânzarea apartamentului e clar că nu mai vin. Nu e greu să tragi concluzia asta. Rămân aici. Îmi place. Zău că-mi place…
– Eşti nebun. De-aia te iubim cu toţii… Te-aş lua la palme. O să am câteva zile libere, poate îţi trag palmele, totuşi, venim pe capul tău. Avem unde să dormim? Pornesc maşina, urc fetele şi declanşăm operaţiunea de recuperare a scriitorului evadat din lumea civilizată.
Alexandru simţi un nod în gât. Îşi mai desfăcu un nasture de la cămaşă.
– Care fete?
- Ei, care fete… Întrebare de prost gust. Vin cu Crina, nu mai plec nicăieri fără medicul meu stomatolog, dacă mă doare măseaua? Plus că are nişte mâini fenomenale, ar trebui să-şi deschidă un salon de masaj, s-ar umple de bani. Şi Andrada vine, spunea că acum se simte strânsă în braţe de ziduri reci. Astea-s sechele poetice, de la tine i se trag, a marcat-o profund romantismul relaţiei dintre voi. Hai, pa, mă sună cineva de la administraţia financiară, vezi să nu cazi în râul ăla, ţinem legătura!
Convorbirea fu întreruptă înainte ca Alexandru să-şi ia la revedere. Dar era obişnuit. La Cosmin suna telefonul ca-n gară, în fiecare zi şi la orice oră. Auzi vocea coanei Măndica de undeva din spate, prin geamul deschis de la bucătărie.
- Veşti bune, domnu` scriitor?
Puse telefonul în buzunarul de la cămaşă, apoi se răsuci către proprietăreasa pensiunii. Se strădui să zâmbească.
– Bune, coană Măndico, bune, nu mai poate lumea de dorul meu. Dar e bine să ştii că se gândesc prietenii la tine.
- Apăi aşa este, că fără prieteni suntem ca şi cum n-ar fi. De duşmani dai la tot pasul, răsar ca ciupercile după ploaie, cu prietenii e mai greu. Plecaţi la plimbare?
Alexandru dădu din cap afirmativ. Îi făcu femeii cu mâna, apoi deschise poarta şi ieşi în stradă. Câţiva porumbei îşi înfoiau penele pe gard şi gângureau veseli… Un trecător îi dădu bună ziua. Răspunse la salut, iar apoi porni către centrul localităţii, cu mâinile în buzunare. După câţiva paşi se răzgândi – uite-aşa se întâmplă când nu te trage programul de mânecă! – se întoarse din drum şi o luă în sens invers, decis să-i facă o vizită lui Georgescu, la locul de muncă. Ia să vedem, nea Georgescule, cum mai stăm cu mersul trenurilor?

******************************

- Ei, da, o astfel de surpriză este o bucurie. Domnu` scriitor a ieşit la plimbare, într-o zi însorită. Mai că aş scoate undiţa la aer, dar nu mă lasă activitatea. Poate către seară, atunci sunt şi peştii înfometaţi.
Georgescu se ridică de la birou şi îi strânse mâna lui Alexandru.
– Ce mai faceţi?
- Cum îi spuneam şi unui prieten care m-a sunat mai devreme, lenevesc. Ştiu că nu e prea frumos, însă e sănătos, nu?
- Aşa este, ba chiar cred că nici nu ar trebui să vă faceţi gânduri din acestea, de odihnă e nevoie tot timpul. Nu mai zic că dumneavoastră, prin natura meseriei, nu trebuie să alergaţi de colo colo sau să prestaţi efort fizic. Gânduri peste gânduri. Cum să le scrii dacă nu-ţi faci timp să le concepi?
Se auzi şuieratul unei locomotive. Georgescu se uită la ceas.
– Acu` pleacă acceleratul, se duce de unde-aţi venit dumneavoastră. Nici pasageri nu prea are, în mijloc de săptămână e slabă mişcarea, or să le scoată ăştia de tot, cică nu se amortizează cheltuielile. Dar se umple pe parcurs, până la destinaţie e-nghesuială… Haideţi pe peron, la aer, parcă mi se făcuse lehamite să tot frunzăresc nişte pârdalnice de hârtii. Ne omoară birocraţia, nu mai scăpăm de ea. Ne-am informatizat, ne-au adus calculator, pentium, dar tot degeaba, hârtiile s-au înmulţit.
Ieşiră. Acceleratul se puse în mişcare, la peronul al doilea. Câteva capete la ferestre şi o senzaţie de lâncezeală generală. Georgescu îl luă pe Alexandru pe după umeri. Avea gesturi aproape paterne, iar Alexandru îşi aminti preţ de câteva secunde cum era cuprins în acelaşi fel de tatăl său, cu destui ani în urmă.
– Merge treaba, nea Georgescule? Ce mai zic ceferiştii?
- Ce să zică? Ca fiecare, se vaită. Nu vedeţi ce vremuri trăim? E un vaiet la nivel naţional, stăteam aseară la televizor şi am auzit cuvintele astea, mi-au plăcut. Sănducu zice să mai las naibii politica, nu aduce nimic bun, dar eu mă mai uit, iau pulsul aşa cum mă pricep, înregistrez. Bani nu sunt, infrastructura scârţâie, proiecte ar fi dar nu demarează nimeni lucrul… Mai am câţiva ani până la pensie, pe urmă mai trec pe aici, prin gară, doar în vizită. Dacă oi reuşi, tot Sănducu e de părere că o să fac planton pe peron, în amintirea vremurilor de demult.
Alexandru îşi lăsă privirea să alunece de-a lungul şinelor.
– Şinele astea au şi ele poezia lor, nea Georgescule. Destine plimbate dintr-o parte în alta. Cu sau fără haltă în care să-şi mai tragă sufletul…
Şeful de gară dădu din cap a aprobare.
– Le spuneţi frumos, de prima oară mi-a plăcut să vă ascult. Haideţi la bufet, peste drum, poate serviţi o bere rece. Au şi mici. Nu e lux, dar e curăţel. Şi micii sunt buni… Sau aţi mâncat?
– M-a îndopat coana Măndica. Dar o bere ar merge. Puteţi să plecaţi din post? Nu se întâmplă vreun necaz, Doamne-fereşte?
– Ei, mă anunţă dacă se întâmplă ceva… Iar şinele nu pleacă, le păstrează traversele pe poziţie. Georgescu scoase telefonul mobil şi îl arătă lui Alexandru. Telefon de serviciu. Sună şi când nu vrei, da` are rolul lui. Trecură prin sala de aşteptare, pe lângă ceasul asupra căruia poposise privirea lui Alexandru după ce coborâse din tren, în prima dimineaţă a noii sale vieţi. Apoi ieşiră în stradă şi traversară. Pe terasa bufetului de vis-a-vis – Bufetul Gării, citi Alexandru întrebându-se în gând câte astfel de bufete purtau acest nume fără pretenţii – se aflau câţiva muşterii aşezaţi sub umbreluţele colorate, cu berile în faţă. Dinspre grătarul aşezat într-un colţ se ridica fumul, iar miros de mititei se agăţa plăcut de nări… Georgescu lăsă să-i scape un plescăit de încântare.
– Poate că vă corup la doi-trei mititei, o să mai veniţi, aşa buni sunt. Chiar mi se făcuse foame, dar acum îmi pare şi mai bine că am amânat, în compania dumneavoastră are masa un farmec aparte. Salutare la toată lumea, să aveţi poftă!
Muşterii răspunseră pe mai multe voci, în timp ce Georgescu şi Alexandru se aşezară la o masă. Georgescu îi făcu cu ochiul, iar apoi lansă comanda:
– Cristache, ia vino tu cu două beri, foarte reci! Şi pregăteşte nişte mici, mi-o foame de lup. Vino să-l saluţi pe domnu` scriitor de la oraş, că nu ai tot timpul parte de asemenea clienţi!
Alexandru râse. Iar se simţea bine şi, cel puţin pentru moment, uită de telefonul lui Cosmin şi de anunţul că Andrada avea să poposească în târguşor pentru a scăpa de îmbrăţişarea zidurilor reci.
– Nea Georgescule, nu te refuz nici la mititei şi nici la bere, plăcerea este de partea mea. Dar eu fac cinste, altfel nu discut!
Dintr-o boxă spânzurată la streaşina bufetului se auzea vocea lui Dan Spătaru. Drumurile noastre, poate, se vor întâlni vreodată…

(VA URMA) – CELELALTE EPISOADE

MUZICHIE – DAN SPATARU-Drumurile noastre