LA CAPĂT DE LINIE, SPERANŢA… (13)

Suntem memoria noastră, suntem acel muzeu himeric de forme inconstante, acea grămadă de oglinzi sparte – Jorge Luis Borges

…Sorb din cafea cu buzele uscate de dorinţă şi văd în caimac chipul tău… Te beau, te gust, încerc să pătrund întreaga ta esenţă şi nu reuşesc. Eşti atât de complicată, iubito, dă-mi voie să spun asta, iar eu mă zbat în zadar încercând să rezolv necunoscutele care ne înconjoară. În faţa mea, de celalaltă parte a mesei sau a lumii, precum o eră îndepărtată, tu taci şi îmi pretinzi şi mie tăcerea pentru a construi împreună o relaţie văduvită de cuvinte, cantonată în liniştea artificială a lipsei de comunicare. Chiar dacă nu ştii, acum sunt alături de tâmpla ta, iar degetele mele îţi trec prin păr, coboară pe ceafă şi se odihnesc pe umerii tăi apăsaţi de cotidienele probleme induse, teoretic, de prezenţa mea. Din propria-mi tăcere se nasc fluturi care zboară în jurul nostru presărând speranţa perpetuă a zbaterilor de aripi, iar noaptea devine din ce în ce mai lungă, încercând să amâne fatalul verdict matinal. Dacă va fi să ne despărţim – fiindcă nu numai peliculele cinematografice se încheie cu „The End”, ci şi fuga permanentă către  sau de noi înşine -, nu trebuie decât să-ţi imaginezi că am fost două efemeride cu mail şi număr de telefon mobil, înfrânte dureros dar previzibil de trecerea timpului pe care nu au ştiut să o gestioneze. Rămânem tăcuţi, într-o linişte dorită adeseori, dar scăpată mereu printre degete. Sorb din cafea, iar licoarea devine amară… De cealaltă parte a mesei sau a lumii, tu taci…

Andrada stinse cu un gest rapid ţigara, îndesând-o aproape cu ură în scrumiera care gemea de chiştoace. De cealaltă parte a mesei sau a lumii, tu taci… O obsedau aceste cuvinte, le regăsise absolut din întâmplare, printre sutele de mesaje stocate în căsuţa de mail. Înainte de despărţire, Alexandru obişnuia să-i trimită zilnic, la diferite ore, ceea ceea ce el numea zâmbitor – acel zâmbet abia schiţat, cu capul aplecat uşor într-o parte, lăsând degetul arătător în popas lung pe tâmplă spre a accentua starea meditativă a artistului, fără nimic fals în ea – gânduri între rânduri, iar acesta fusese, presupunea acum, punctul aşezat la finalul unei relaţii, un ultim semn scris cu siguranţă chiar înainte de plecarea sa intempestivă către o nouă viaţă.

Femeia îşi simţi obrajii dogorind. O lacrimă în colţul ochiului îţi mai lipseşte pentru a semăna leit cu o toantă, îşi spuse. O gâsculiţă părăsită de bărbat, una care nu poate să se acomodeze cu gândul că n-a anticipat inevitabilul. De-a lungul timpului, ieşise din alte relaţii fără remuşcări. Dar ea fusese aceea care trăsese linia şi se îndepărtase de foşti evitând să arunce vreo privire în urmă. Viaţa merge înainte, murmura de fiecare dată, bărbaţi sunt pe toate drumurile. Cel care nu te înţelege cu adevărat nu merită să te aibă lângă el. Acum percepea dureros o întrebare care se insinua parşivă. Andrada, tu l-ai înţeles cu adevărat pe Alexandru Stoian?

Sorbi la rândul ei o gură din cafeaua rece şi încercă să-şi imagineze pentru câteva clipe ce ar spune Stoian dacă dimineaţă ar deschide laptopul şi ar citi surprins o declaraţie de dragoste. Venită din partea ei. Pătimaşă. Cu o mulţime de te iubesc la final. S-ar bucura ca un copil sau ar strâmba din nas? Şi-ar simţi orgoliul masculin satisfăcut sau ar alerga la gară şi ar abandona ideea năstruşnică a noului început?

Lăsă întrebările fără răspuns şi se ridică de la birou. Îşi privi ceasul. 20.00. Aprinse o altă ţigară şi trase cu sete din ea. După primul fum se simţi ameţită şi se apropie de fereastra deschisă. Oraşul o invita la plimbare nocturnă oferindu-i spectacolul vizual şi auditiv de care nu s-ar fi putut despărţi niciodată. Oameni în mişcare continuă, maşini care brăzdau în viteză intersecţia, mesajul în trei culori al semafoarelor. Undeva, înfiptă la ultimul etaj al blocului turn abia ridicat, o reclamă la bere oferea privirii imaginea unui personaj care surâdea ca şi cum l-ar fi prins pe Dumnezeu de picior. Andrada urmări jocul de lumini, apoi bombăni. Despre burtă nu discută nicio reclamă la bere. Şi nici despre scăderea capacităţii sexuale. Trase încă un fum în piept şi îl lăsă să iasă ca pe un oftat. Plecarea lui Alexandru la mama dracului, dragă, la mama dracului – aşa se exprimase atunci când o sunase Crina şi o întrebase dacă ştiuse ce plan ciudat copsese în minte scriitorul romantic – o aruncase brusc într-o mare de nelinişti şi trăiri interioare cu care nu se mai confruntase. Imagini disparate îi dansară prin faţa ochilor. Un Alexandru cocoţat pe marginea unei fântâni arteziene, în parc, făcând o reverenţă şi strigând că a cunoscut în sfârşit marea iubire. Trecători care aplaudau aruncând priviri curioase către ea. Un Alexandru ciupit – nu mă îmbăt, iubire, doar mă ciupesc din când în când! – bând şampanie direct din sticlă, aşezat pe pat, gol puşcă, agitând în stânga şi în dreapta o pipă din care se ambiţiona să tragă deşi era stinsă. Acelaşi Alexandru, pe Calea Victoriei, aşezat în faţa ei, în genunchi, recitând din Minulescu. Un taximetrist scosese capul pe geam şi strigase „Du-o-n pat, lasă poezia!” Ea râsese, însă întreaga scena îi plăcuse. Alexandru dăduse să rostească o înjurătură la adresa respectivului, apoi se ridicase cu un aer vinovat şi o sărutase minute în şir… Un Alexandru care urmărea pentru a mia oară Casablanca, extaziat ca un copil care şi-a primit prăjitura preferată, declarând între două replici că Humphrey Bogart este singurul personaj în care s-ar reîncarna dacă reîncarnarea nu ar fi doar o iluzie… Se răsucise către ea, se aflau amândoi în pat, făcuseră dragoste înainte, iar el o privise în ochi şi se lansase într-o tiradă neaşteptată.

-         Am visat azi-noapte că trăiam în perioada interbelică, Andrada… Îmi beam cafeaua la „Capşa” şi apoi mă plimbam cu trăsura pe Calea Victoriei, admirând toaletele doamnelor din înalta societate… Totul a fost ok până a izbucnit un război sângeros în care am devenit prizonier  şi am săpat gropi comune în Siberia…

Ea pufnise în râs şi se lipise de el. Nu-şi imagina cum ar fi putut să stăpânească Alexandru o lopată, mai ales că fugea de munca fizică şi spunea de fiecare dată când i se ivea ocazia că în afară de tastele calculatorului nu concepe nimic altceva pe lume la nivel profesional. Imaginea în sine – un scriitor cu mâini delicate aplecat asupra lopeţii, înfigând-o repetat în pământul clisos – i se părea chiar amuzantă, dar el se făcuse că nu observă, apăsase butonul de pauză al telecomenzii şi continuase…

-         În  momentul în care îmi săpam propria groapă, gândindu-mă la ochii iubitei pe care nu aveam să-i mai văd vreodată, m-am trezit în braţele tale… Într-o altă noapte am visat că zburam pe deasupra unui lanţ muntos cu creste înzăpezite, iar motoarele avionului se defectau din motive necunoscute… Plonjam în gol, fără paraşută,  îndreptându-mă cu o viteză ameţitoare către albul zăpezii pe care mai devreme o admirasem… Înainte să lovesc pământul, înainte de transformarea mea în particule, înainte de pulverizarea instantanee, m-am trezit în braţele tale…

-         Ai visat urât, dragule, îi şoptise mângâindu-l ca pe un copil… Dar revenirea la realitate a fost dulce şi nu cred că greşesc, nu?

Alexandru îşi lăsase mâna pe sânul ei, degetele sale strânseseră uşor sfârcul întărit, iar ea se simţise cuprinsă de acea înfiorare plăcută care anticipa momentele pasionale în care se pierdeau din ce în ce mai des abandonându-se vertijului sexual.

-         Andrada,  coşmarurile mele şi-au găsit vindecarea abia după ce am efectuat tratamentul… cu tine. Te absorb la intervale regulate de timp, ca pe un medicament minune, iar tu râzi în hohote atunci când îţi spun că mi-ai devenit  elixir cotidian indispensabil…

Îşi spuse că un duş ar fi cea mai bună soluţie. Îndreptându-se către baie auzi cum cineva claxona frenetic în intersecţie. Nu se întrebă de ce, însă permise unui gând insistent să se cuibărească în minte. O atenţionare a destinului? Şi eu ce ar trebui să fac, care ar fi reacţia cea mai potrivită? Peste câteva minute lăsă un şuvoi de apă rece să-i biciuiască trupul…

********************

Printr-o stranie coincidenţă a destinului, Alexandru primi un telefon exact la orele 20.00, în aceeaşi seară. Avocatul său îl anunţă că vânzarea apartamentului era ca şi perfectată şi îl invită în oraş pentru semna documentele necesare.  Îi transmise că va ajunge peste două zile, apoi închise telefonul şi se întinse pe pat, cu mâinile sub ceafă. Afară se înghesuiau nori  cenuşii deasupra târgului care-şi îmbrăca ţinuta de seară, iar Mustăciosul apăru în cadrul ferestrei şi îi aruncă aceeaşi privire curioasă…

(VA URMA) – CELELALTE EPISOADE