MOŞ TĂNASE

________________________________________________________________________

“Noi zicem de un câine care nu latră că nu muşcă niciodată, dar zicala asta umană nu e sigur că o ştiu chiar toţi câinii” – Marin Preda

________________________________________________________________________

Am spart o ceapă cu pumnul şi am aşezat-o alături de bucata de brânză… În jurul meu, lanul de grâu îşi unduieşte valurile aurii sub răsuflarea caldă a vântului pus pe joacă, iar pământul miroase a recoltă plămădită de mâini crăpate şi pline de bătături… Sunt un intrus în această linişte a câmpului, venit din infernul oraşului pentru a gusta satisfăcut întoarcerea la origini. Roşia zemoasă îmi curge pe bărbie, beau apă rece dintr-un ulcior de pământ, muşc din pâinea de casă aşezată pe un ştergar înflorat şi uit, măcar pentru o jumătate de zi, că în lumea din care am venit se claxonează la intersecţii şi suntem bombardaţi cu reclame agăţate la uscat, pe blocuri… În marginea câmpului, înfipt în veşnicia care s-a născut la sat – citat celebru -, un stejar salută cerul limpede cu crengi noduroase… Moş Tănase, om care a mers braţ la braţ cu viaţa grea, se ia cu civilizaţia de piept şi îmi spune o poveste din care reiese că gustul pământului este întotdeauna dulce, iar abandonarea mitului rural pentru câinii cu covrigi în coadă ai oraşului nu este decât dovada dezrădăcinării… Stăm amândoi între valurile mării de grâu, orăşeanul şi ţăranul, prezent şi trecut aşezate pe ştergar înflorat, gustând din rodul pământului…