LA CAPĂT DE LINIE, SPERANŢA… (16)

________________________________________________________________________

“Pentru ca să faci lucruri mari nu se cere să fii cine ştie ce geniu. Nu trebuie să stai deasupra oamenilor, ci să fii alături de ei” – Montesquieu

________________________________________________________________________

Ajunse acasă – încă nu se obişnuia, totuşi, cu ideea că este vorba despre fosta casă pe care avea să o părăsească definitiv a doua zi – şi trecutul sentimental îl apucă brusc pe după umeri. Nu era nicidecum un gest protector, ba chiar din contră. Era atacul furibund al unui trecut care dorea neapărat să fie parşiv, într-o seară în care viaţa nouă îşi cerea drepturile. Întreaga zi trecuse repede, nici măcar inerentele griji referitoare la viitoarele planuri pe termen lung sau scurt nu scoseseră capul de la cutie. În câteva zeci de secunde se trezi prins dintr-o dată într-un vârtej dureros şi realiză că nu poate ieşi din el aşa de repede cum îşi imaginase. Alexandru simţi cum se loveşte de pereţii cutiei craniene o întrebare obsedantă – tu chiar o mai iubeşti pe femeia asta, omule? – apoi privi lung telefonul aruncat pe canapea. Îl ura. Chiar se întrebă de ce nu calcă pe el pentru a-l reduce definitiv la tăcere. Nu o făcu, astfel de gesturi îi provocaseră repulsie întotdeauna, reuşise şi reuşea să îşi păstreze calmul în aproape orice situaţie. Iar aceasta era una dintre ele. Şi trebuia gestionată cu calm.

Descuiase, se răsucise şi o salutase politicos pe vecina de palier care întredeschisese uşa curioasă şi îl întrebase ce mai face – bine, mulţumesc, tanti Elvira, bine, mă pregătesc să mă mut, de mâine aveţi o vecină, femeia îşi dusese mâna la gură, o vecină?, domnu` scriitor,  da` o cunoaşteţi, e de calitate?, că nu vrem să ne trezim cu fitecine pe cap, e de calitate, tanti Elvira, noapte bună -, apoi păşise în ceea ce avea să se numească peste mai puţin de douăzeci şi patru de ore fostul său apartament. Luase în drum o sticlă de suc dintr-un magazin, era încă rece, aşa că o desfăcuse şi turnase o cantitate apreciabilă într-o sondă uriaşă din care obişnuia să bea bere atunci când vroia să se prostească urmărind şi un meci de fotbal. Intenţionase să intre sub duş, scosese deja cămaşa de pe el, îşi desfăcuse cureaua pantalonilor, şi acum atârna într-o parte, trăsese fermoarul şliţului în jos apoi sunase telefonul. Nu-i căzuseră pantalonii în vine, dar erau pe punctul de a o face. Nu se uitase la display.

-        Alo, da? Alexandru Stoian la telefon…

-        Alexandru, bonjour, prietene! Bonjour!

Cosmin Ianculescu, ca de fiecare dată într-o formă maximă, parcă îi şi văzuse zâmbetul întipărit pe faţa bărbierită la sânge. Se bucurase, iniţial…

-        Cosmine, chiar mă gândisem azi la tine, amice, am trecut un pic prin oraş, am vândut apartamentul…

-        Deci scriitorul dornic de o evadare definitivă din mizera realitate urbană pentru a se dedica unei vieţi pe care aş putea să o descriu drept monahală nu a renunţat la idee. Uite, să ştii că apreciez această hotărâre, în ultimă instanţă! Nu mă aşteptam, totuşi, credeam că o dai cotită, omule…

-        Hai, lasă gargara, am luat o decizie şi aşa rămâne. Ce faci în seara asta, nu ieşim pe undeva? Simt nevoia să stăm de vorbă, Cosmine, poate că viaţa aia aproape monahală despre care vorbeşti îmi susură în ureche că nu ne vom vedea prea curând. S-ar putea să-mi fie dor de bancurile tale. Dau nişte beri, poate ne şi cherchelim, azi nu am nimic împotrivă! Viaţa nouă începe de mâine…

-        Nici eu n-am nimic împotrivă, scriitor fugit de-acasă, cu suflet mare şi idei multe! Şi bune, ţin să precizez, nu te perii, este purul adevăr. Uite cum faci: chemi repede un taxi, îi spui şoferului să te ducă la aeroport, sari în avion şi direcţia Paris. Val-vârtej! Te descurci, eşti băiat mare! Pun eu berile la rece, dar merge şi-o şampanie în cinstea revederii!

Zâmbise, cu pantalonii desfăcuţi, fără cămaşă, cu părul un pic zburlit şi cu telefonul la ureche. Aruncase deja un pantof din picior şi se pregătea să renunţe şi la cel de-al doilea.

-        Mă, tu nu vrei să mă vezi. Măcar spune aşa, ce-ţi veni cu Parisul? Nu mai e Parisul vesel de altădată!

-        Las` că este, totul e să ştii cum să te distrezi. Iar eu ştiu. Şi tu ştii că eu ştiu, la asta nu mă întrece nimeni. Adevărul este că sunt şi cu nişte afaceri, chiar azi am ajuns, distracţia poate să mai aştepte un pic. Stau vreo săptămână, lux a-ntâia, vorba mea, dau citate din mine, îmi place de mor. Nu mă duce, nene, la nemţi sau la italieni, mă plictisesc cât or fi ei de deştepţi şi cu arta la purtător. Da` nu mi-e ruşine cu francezii mei, hai s-o spunem pe-aia dreaptă. Şi artă ca la ăştia nu găseşti la nimeni. Louvre, Tuileries, Place de la Concorde, Orsay, Notre-Dame, Cluny, Montmartre, muzeul Picasso, basilica Saint-Denis… Mai vrei? De restaurante nu vorbesc, mi-ar lua prea mult timp, am o listă întreagă. Îţi mai spun o dată, în Paris sunt ca acasă, mai bine m-aş muta aici. Auzi, Alexandru, să nu cazi de pe scaun, sper că stai bine cu inima, la vârsta ta aşa ar trebui. Sunt cu Andrada, aveam nevoie urgentă de un consilier şi ea negociază contractele la sânge. Nu ştiu cum dracu` de n-a negociat relaţia voastră, da`asta este altă problemă, nu mă bag…

Strânsese din dinţi, îi cursese o răceală pe şira spinării, valuri-valuri, iar vocea lui Cosmin părea din ce în ce mai îndepărtată…

-        Oricum, ştiu că nu s-au vindecat rănile voastre, dormim în camere separate, suntem aici în interes de business, să-ţi fie clar. Să nu care cumva să îţi treacă oareşce prin capul ăla deştept! Dacă vrei ţi-o dau la telefon, e lângă mine, trăieşte intens frumuseţea vieţii pariziene… Pare că ar suspina după tine sau mi se pare mie? Vorbeşti cu ea?

Spusese repede – poate prea repede! – că nu, nu e nevoie, ai ales într-adevăr un consilier redutabil, hai că sună cineva la uşă, Cosmine, cine o fi la ora asta?, vorbim mâine sau când poţi, baftă cu toate contractele alea, transmite-i salutările mele Andradei, apoi închisese şi aruncase telefonul pe canapea. Şi acolo rămăsese. Iar el, cu pantalonii desfăcuţi, în mijlocul sufrageriei, descălţat doar de un singur pantof, răsuci pe toate feţele, minute în şir, aceeaşi întrebare: Tu o mai iubeşti, omule???

Nu reuşi să dea niciun răspuns… Într-un târziu deschise televizorul, se aruncă pe pat şi încercă să urmărească ceva care să-i mute gândurile pe o cu totul altă traiectorie. Întâmplător, pe unul din canale se difuza un film de dragoste, iar protagonista avea ochii Andradei…

(VA URMA)

CELELALTE EPISOADE