LA CAPĂT DE LINIE, SPERANŢA… (17)

________________________________________________________________________

“Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut” – Confucius

________________________________________________________________________

Încetul cu încetul, ca şi cum liniştea din jurul lui s-ar fi transformat dintr-o dată în ceva palpabil, se simţi înfăşurat – o, ce senzaţie plăcută – în tăcere… Dacă se străduia, putea să vadă voalurile străvezii care se încolăceau în jurul lui, percepea acea înfiorare dinaintea atingerii, apoi… Simţi mângâierea catifelată a lipsei de cuvinte şi se abandonă bucuros în voia unui astfel de masaj paradoxal. Mâinile tăcerii ştiu cum să atingă trupul celui care gustă absenţa vorbelor, în anumite momente. Îşi aminti de Kierkegaard, ceea ce îl miră nespus, pentru că nu-l înţelesese niciodată pe deplin, îl citise aproape cu mirare şi pufnise nemulţumit de fiecare dată. Tăcerea e capcana demonului şi cu cât este mai profundă, cu atât mai terifiant devine demonul. Dar tăcerea e şi înţelegerea reciprocă dintre divin şi individual.Îl deranja până şi această alăturare – o considera simplistă – dintre individual şi divin. Coborârea divinului în individual, numai pentru a extrage o concluzie kierkegaardiană, poate fi comparată cu valsul unui elefant nervos printre porţelanuri scumpe. Nu se simţea prins într-o capcană tăcută dar, imaginându-se prizonierul unor fălci metalice mute, lăsă ca satisfacţia personală – o altă formă prin care poţi atinge pragul extazului? – să se concretizeze într-un zâmbet. Cred că avea dreptate Confucius, în ultimă instanţă, îşi spuse, Kierkegaard transmite mai mult uscăciunea deşertului, te roade un vânt fierbinte atunci când intri în lumea lui – Tăcerea este prietenul adevărat care nu te trădează niciodată.

 

Duse un deget la tâmplă, aşa cum procedase Ştefan Iordache în biserică, în „Cel mai iubit dintre pământeni”. Nu era convins dacă trimisese un salut către Confucius, către Divinul explicat de toată lumea şi neînţeles de nimeni sau, pur şi simplu, salutase tăcerea din el şi de peste tot. Apoi îşi aminti acea seară specială dintr-o vară care părea atât de îndepărată în pofida faptului că abia în acele zile urma să se împlinească un an…

 

Plecaseră amândoi la munte, cu trenul – amintirea vremurilor adolescentine, atunci când urcam într-un personal de noapte şi mergeam către Buşteni, nu-mi vor dispărea niciodată din minte, Andrada! -, ajunseseră în Sinaia, se cazaseră la un hotel de pe şoseaua care tăia staţiunea în două, iar el, după ce o privise în timp ce se dezbrăca, îi luase mîinile în palme şi murmurase:

 

- Îţi stă întotdeauna bine atunci când eşti îmbrăcată în privirile mele… Te admir de fiecare dată, prelungind agonizant de plăcut momentele de aşteptare a atingerilor flămânde, iar această ţinută care poate părea paradoxală în opinia vreunui creator de modă cuprins de indignare se mulează perfect nu numai pe trupul tău, ci şi pe sentimentele noastre…

 

Goliciunea Andradei îl inspirase de la bun început, avea chiar momente în care regreta că nu căpătase harul picturii, ar fi tras tuşă după tuşă într-un atelier prăfuit – neapărat prăfuit şi cu ferestre imense – şi ar fi lăsat posterităţii (aşa spunea stând rezemat în cot şi jucându-se cu părul ei) opere de artă…

 

- Mi-am propus să te îmbrac din priviri, fie şi doar pentru a închide ochii la un moment dat, astfel încât rochia gândită să alunece de pe tine în ritmul pleoapelor mele…

 

Andrada râsese. Râdea des alături de el, spusese de multe ori Alexandru, nu râd pentru că îmi demonstrezi permanent că ai fost, eşti şi rămâi un copil-matur cu suflet mare, nu sunt ironică, departe de mine gândul, râd pentru că de foarte multe ori ascult cuvinte care mă determină să-mi trăiesc fericirea în acest fel. De aceea râd, de aceea tac, iar tu mă întrebi de ce nu vorbesc şi crezi, uneori, că sunt supărată. Pe tine? Cum aş putea?

 

Râsese şi atunci, după ce el rostise acele cuvinte, numai că îl trăsese încetişor către patul desfăcut, iar ochii ei sclipeau atrăgător în penumbra camerei de hotel. O urmase ţinând-o de mână, îl obsedau unduirile trupului ei fierbinte, de femeie tânără şi dornică de viaţă, o sărutase încetişor pe un umăr, apoi o muşcase de lobul urechii. Şi continuase:

 

- Ţi-am spus vreodată că râsul tău cotropeşte obsedant visele care îmi bat la uşă în nopţile lungi? Poate că da…

 

Andrada se întinsese pe pat şi îi făcuse semn că nu, nu mi-ai spus asta niciodată…Se alinta, îi stătea bine de fiecare dată când o făcea. Aşezată pe cearceafurile albe, cu părul de grâu împrăştiat pe pernă, îl privea fix în ochi, cu buzele ţuguiate ştrengăreşte. I se mişca pieptul în sus şi în jos, iar sânii tresăltau la fiecare respiraţie…

 

– Asta nu mă împiedică să repet că sunt plin de tine şi niciodată sătul, dornic să simt degetele catifelate, cu manechiură perfectă. Gândurile mele orbecăie zănatece pe câmpii stropite de ploile care îţi sunt atât de dragi şi dansează cu lăutari pe urme, în vreme ce îmi trimite curcubeul un mail pentru a-mi da de înţeles că nu voi fi nici primul şi nici ultimul nebun îndrăgostit.

 

Andrada îl invitase să stea întins alături de ea, gol, cu capul pe pieptul ei, acelaşi copil-matur care părea atât de neajutorat uneori dar care reuşea de fiecare dată să extragă exact cuvintele pe care sufletul unei femei îndrăgostite doreşte să le audă. Îl iubea, era sigură de asta… La început nu crezuse că se va ajunge acolo, însă – pe măsură ce timpul trecea – realizase că Alexandru Stoian nu putea fi redus la statutul ingrat de unul dintre mulţi alţii… O surprinsese ideea atunci când venise, însă o acceptase cu o bucurie pe care nu o anticipase.

 

- Andrada, dacă ar fi să mă tem de ceva în aceste momente, aş spune că spectrul unei cămăşi de forţă mă înspăimântă cel mai tare. Se aude că unii vor să închidă iubirea în spatele unor uşi blindate – am scris asta acum câteva zile, e o idee bună pentru un viitor roman de dragoste -, tocmai pentru a nu mai exista nebuni care să-şi îmbrace iubitele în strălucire de iris…

 

- Mare figură eşti, Alexandru Stoian. Suceşti minţile femeilor din câteva vorbe… Uite, de aceea m-am îndrăgostit de tine, artistule…

 

- Îţi stă întotdeauna bine şi atunci când eşti dezbrăcată de privirile mele…

 

O sărutase lung şi făcuseră dragoste cu o patimă aproape disperată. La miezul nopţii desfăcuseră o şampanie şi o băuseră pe covor, cu fereastra deschisă, ca să audă şoaptele muntelui. Atunci, în acea noapte, o ceruse de soţie. Iar Andrada spusese „da” şi i se prăbuşise în braţe…

 

***

 

Şi totuşi, murmură urmărind cum se agăţau zorii de ferestrele apartamentului, aceeaşi Andradă îndrăgostită mi-a spus că nu-i pot oferi nimic şi că vrea viaţă… De ce fug femeile de ceea ce spuneau la un moment dat că iubesc ca nişte nebune? Poate şi pentru că noi, bărbaţii, atât de încrezători în forţa noastră sentimentală, reuşim să le îndepărtăm încetul cu încetul, fără să ne dăm seama? Iar acum, Parisul… Viaţa. Viaţa?! Se ridică din pat. Ultima zi aici. Îşi propuse să-l sune pe Mircea pe la opt şi jumătate, să-i ajute pe băieţi la împachetat şi să dea o fugă la magazin. Nu trebuia să uite cumva de mulineta lui nea Georgescu. Amintirea şefului de gară se intersectă cu a Andradei, pentru câteva secunde. Un chip blond la fereastra unui vagon tras de o locomotivă roşie. Pe peron, şeful de gară salută. Apoi se uită către el şi spune: Mai aveţi timp să urcaţi în vagon, domnule…

(VA URMA)

CELELALTE EPISOADE