________________________________________________________________________
“Omul se comportă ca şi cum el ar fi creatorul şi stăpânul limbajului, în timp ce, dimpotrivă, limbajul este şi rămâne stăpânul lui” – Martin Heidegger
________________________________________________________________________
…se simţea prins, acaparat, agăţat într-o pânză de păianjen lipicioasă, perversă, o capcană perfectă din care evadarea este imposibilă, nu vedea insecta, o bănuia ascunsă pe undeva, stând la pândă, pofticioasă, intuia chiar şi gândurile ei, vine ora mesei, ha-ha-ha, delicios prânz, ha-ha-ha, gândurile acelea bănuite zbârnâiau, linie melodică ieftină dintr-un film prost, unul în care victima stă în cadă, în spatele perdelei de plastic ieftin, se săpuneşte cu simţ de răspundere şi observă înspăimântată umbra unui braţ, braţul ţine neapărat, dar neapărat, domnii mei, un cuţit cu lama lungă, aproape nesfârşită, perdeaua este trasă brusc într-o parte şi atunci intervine ţipătul, mai mult sau mai puţin real – depinde de actriţă -, exact asta trăia şi el acum, cu deosebirea esenţială că duşul îl făcuse dimineaţa şi nu trăsese nimeni perdeaua pentru a-i înfige un cuţit cu lamă lungă într-o anumită zonă a corpului, niciodată în inimă – victima trebuie torturată în prealabil, dacă moare instantaneu pleacă spectatorii din sală, daţi-ne banii înapoi! -, încercă să se mişte şi firele lipicioase îl strânseră suplimentar, poate că nu îi este aşa de foame (îi trecu prin minte un gând năstruşnic, născocit prin amestecarea diferitelor senzaţii în creuzetul fricii), la păianjen se referea, v-aţi dat seama, poate e sătul, s-au mai văzut cazuri, se iluziona cu ideea că până şi dintr-o pânză de păianjen poţi scăpa dacă ai aţă pe mosor dar nu-şi amintea unde citise asta sau dacă citise aşa ceva vreodată…
Pentru prima oară în acea zi îşi spuse că are nevoie de Lucia. De fapt, dacă ar fi avut răgazul necesar pentru a rumega ideea – însă nu poţi duce la bun sfârşit o astfel de activitate atunci când personajele din romanul nescris bat la uşă şi atunci când tu, scriitorul, pui în pagina word-ului un scenariu absurd care se transformă în realitate sub ochii tăi – ar fi ajuns la concluzia surprinzătoare că este prima zi în care simţea cu adevărat că are nevoie de ea.
Ţinea paharul în palme, ca şi cum ar fi vrut să îl încălzească. Privi în el. Cuburile de gheaţă pluteau în lichidul gălbui, două aisberguri într-un ocean infim delimitat de pereţi transparenţi şi fragili. Duse paharul către gură. În timp ce simţea cum lichidul îi încălzeşte gâtul, gândi: Doamne, Dumnezeule, am omorât un om. Am omorât un om şi, în loc să sun la poliţie şi să mă predau, stau aici, pe canapea, pe canapeaua asta ieftină din imitaţie de piele unde-i place Luciei să facă dragoste, şi beau J&B. Termin paharul – al câtelea e oare, dar ce mai contează?, auzi vocea interioară -, apoi merg către frigider, scot două cuburi, le înec în marea gălbuie şi tot aşa… Iată o activitate extrem de plăcută pentru un criminal.
Vocea Magicianului îşi făcu simţită prezenţa. Nu eşti un criminal, de unde ai scos-o şi pe asta?! Nu ai cum să fii un criminal. Agentul ăla plouat n-a venit din lumea reală, a venit din manuscrisul tău. Dacă aş judeca după logica ta aşa-zis impecabilă, toţi autorii de romane poliţiste sunt nişte criminali. Aşa că dă paharul ăla peste cap şi lasă prostiile.
Se trezi vorbind singur în timp ce gesticula şi se plimba prin sufragerie.
- Ok, nu sunt un criminal. Cel puţin încă nu sunt, fiindcă nimeni nu ştia că eu am scris rândurile despre agentul imobiliar lovit de o maşină. Dar geamantanul? Despre geamantan ce ai de spus, Magicianule? Am văzut banii cu ochii mei, teancuri-teancuri, bancnote mici. Numai bune de cheltuit. Nu i-am numărat. I-am pus în debara.
- De ce nu-i numeri, scriitoraşule? Ştiu că ai vrea să-i numeri. Oho, ce-ai mai vrea! Curiozitatea este mare, te roade prin interior ca un vierme, te consumă încetul cu încetul, acum o bucată, pe urmă altă bucată. Nu va mai rămâne nimic din tine… Hmm… Curiozitatea… Chiar acum te întrebi câţi bani sunt acolo şi dacă să îi spui sau nu Luciei. Şi pun pariu cu tine pe încă o sticlă că nu ai vrea să îi spui…
Înghiţi şi o înjurătură zdravănă împreună cu băutura. Chiar la asta se gândise. De fapt, nu numai la asta. Paradoxal, cu toate că simţea nevoia să pună capul pe pieptul Luciei şi să doarmă neîntors vreo două săptămâni, avea chef să scrie. Privi laptopul al cărui screen saver intrase în funcţiune. Un morman de conducte de diferite culori care se tot întindeau, se intersectau, se căutau… Lăsă paharul pe măsuţă şi se apropie de birou. Vocea Magicianului se încolăci în jurul său precum un şarpe pofticios:
- Shut down? De ce nu? Un buton atât de comun. Şi totul dispare ca prin farmec. Dar dacă nu dispare? Fiindcă geamantanul e în debaraua ta, acoperit cu o pătură. Iar Land Roverul e tot lângă bordură…
Aproape că alergă până la fereastră şi mişcă draperia câţiva milimetri. Ploua în continuare, ca şi cum întregul univers se storcea asiduu şi se transforma în picături mari de apă, intenţionând să înece o dată pentru totdeauna pământul. Dacă spuneai doar rupere de nori nu reuşeai să oferi nici pe departe adevărata imagine a potopului modern. Peste drum de casa sa – chiar se miră că încă nu se transformase în barcă -, Land Roverul negru părea înfipt în decor de la începuturile lumii. Şi dădea senzaţia că acolo avea să rămână şi după sfârşitul aceleiaşi lumi.
- Despre Lucia poţi să scrii ceva şi mai încolo. Poate va aluneca pe o frunză, va cădea pe trotuar, se va lovi cu capul de astfalt şi gata! Eşti singur, cu toţi banii…
Scutură din cap. Începea să îl enerveze acea voce, iar imaginea iepurelui înfricoşat scos din joben şi pus la loc, în întuneric, acolo unde toate spaimele dau năvală şi te invită la dans, nu-i dădea pace. Simţi din nou şi strângerea lipicioasă a unei pânze de păianjen. Strigă:
- Taci! Taci!
Se aşeză în faţa laptopului…
„Omul cu Tatuaj stătea pe bancheta din dreapta a Land Roverului şi fuma un Camel fără filtru pe care tocmai îl aprinsese cu o brichetă Zippo de aur”…
Privi cuvintele.
- Pot să îmi exprim o părere? Comercial. Hollywoodian. De doi bani. Dar nu asta este important, doamnelor şi domnilor… Spectacolul în sine trebuie să acapareze întreaga atenţie, ceea ce se întâmplă pe scenă este important. Culisele acţiunii sunt rezervate scriitorului cu imaginaţie bogată. Scriitorului ratat, ţin să precizez. Un scriitor ratat cu viitor splendid în faţă.
Vocea misterioasă îi zgârie timpanul urechii stângi. Părea că posesorul acelei voci se plasase în spate, un pic într-o parte, tocmai pentru a putea privi display-ul peste umărul său. Mormăi: Îţi spusesem să taci. Nu vrei. Nici nu te bag în seamă. Ridică din umeri şi continuă să scrie…
„La volan, o huidumă îmbrăcată într-un costum negru cu dungi încerca să vadă ceva prin parbrizul lovit de picăturile mari. Zgomotul monoton al ştergătoarelor interfera neplăcut cu melodia Blues falling down like rain interpretată de Kenny Neal, iar fumul din maşină începea să pună probleme serioase plămânilor celor doi. Huiduma coborî un pic geamul, apoi îşi privi şeful.
- A trecut ceva vreme de când a intrat nenorocitul ăla în casă. Nu înţeleg ce discută ăştia doi dacă nu se cunosc. Io cred că e vorba despre o combinaţie. Ne-au luat de fraieri. Poate că ar fi bine să mergem după el. După ei…
Omul cu Tatuaj trase un fum. Purta un costum alb, impecabil, iar gulerul răsfrânt al cămăşii lăsa să se vadă un lanţ de aur gros, atât de mulat pe gâtul posesorului încât ai fi putut crede că intenţiona să se sugrume încetul cu încetul. Stinse ţigara în scrumieră şi îşi privi Rolex-ul pe care îl purta întotdeauna pe mâna dreaptă. Din mâneca hainei ieşea manşeta cămăşii, strânsă de un buton strălucitor.
- Mai stăm 10 minute, apoi intrăm la o şuetă! Sper să fie gazdă bună ăsta cu casa. Aş bea ceva înainte să-i sucesc gâtul.
- Nu-i ducem la tocător pe amândoi?
- Nu. Vreau să le văd privirile atunci când îi strâng de gât.
Ploaia se înteţi, iar huiduma deschise geamul mai mult şi scuipă.
- A dracu` vreme, şefu`! De numărat bani, ha, ha!
Omul cu Tatuaj nu râse. Scoase bricheta din buzunar şi aprinse încă un Camel…”
Merse din nou la fereastră. 10 minute. De ce nu? Am timp să mai beau un pahar. Am timp să mai scriu un paragraf. În 10 minute scap şi de voi. Reveni la birou şi începu să lovească furios tastele calculatorului. Totuşi, zâmbea…
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
(VA URMA)
SURSA FOTO – artfulas.com; jungus.com; swollenpickles.com
Multumesc pentru magulitoarea apreciere, dar sunt convinsa ca vei reusi sa surprinzi cititorul, chiar si cel ce se crede avizat, nu stiu, e cazul meu?Cat despre atentie, e un defect profesional, nu pot citi o carte buna superficial, asta nu inseamna ca daca nu comentez la tine mai des nu-mi place, dimpotriva, decat sa comentez superficial, prefer sa astept timp care sper sa vina spre a citi in liniste…Desi vacanta, noi, dascalitele, avem mereu ceva de scris, de facut, de completat,de corectat etc.O seara minunata!
Asta îmi doresc şi eu, să surprind cititorul. Şi să-i aduc sub ochi un text bine scris. Pe care să îl citească fără grabă. Nu este nicio problemă, treci atunci când timpul îţi permite.
Un final de săptămână bun şi spor în toate treburile!
Eu vad in geamantan un fel de provocare pentru scriitor, o tentatie , o piedica..Sa scrie despre geamantan sau sa foloseasca tot ce contine?Arta inseamna sacrificii si lupta asta cu propria constiinta e tare grea:scrii ori cheltuiesti!El, scriitorul a ales:isi cheltuieste propria inspiratie si incearca sa ignore materialul din existenta ceea ce nu e e usor…Succes mai departe…
Maria, tu reuşeşti de fiecare dată să te apropii foarte mult de ceea ce doresc eu să transmit cu acest text. Mă bucur că îi acorzi atâta atenţie, mă aplec şi eu asupra detaliilor şi sper să-l duc până la final în aşa fel încât să se concretizeze într-o poveste interesantă. Nu neapărat captivantă, cu toate că ar fi şi aceasta o dorinţă intimă. Zi bună să ai, mulţumesc pentru trecere!
Pingback: dacă vrei aici mă găseşti de Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Incet, incet, geamantanul pierde pasul… povestea i-o ia inainte!
Mai, mai ca mi-as umezi degetele si m-as pune si eu pe numarat, asa, ca sa nu fie pacat de vremea asta!
Exact, povestea se derulează aproape singură. E ca un bulgăre de zăpadă. Scriitorul va fi incapabil, la un moment dat, să o mai gestioneze…
Pingback: O, tempora ! O, mores ! « World of Solitaire's Blog
Pingback: Viață agitată – Sânge balcanic (100) poem « Cosmin Stefanescu's Blog
Pingback: Scapă cine poate… « Consiliul Naţional al Blogosferei
Pingback: Dare de seamă despre nimic… « Dispecer Blogosferă
ce fain e fragmentul asta….:)
noapte buna sa aveti!:)
Monica, mă bucur că ai trecut şi ai avut răbdarea să citeşti. O seară bună îţi dorim şi noi, gânduri bune!
Pingback: Intermezzo « Ioan Usca
Dintr-un simplu condei, scriitoraşul destramă destine, distruge vieţi, toate hotărârile lui având drept scop salvarea geamantanului cu bani pentru uzul personal. Până când?
Până când va ajunge la concluzia că el a fost cel manipulat. Iar atunci va fi deja prea târziu…
Se pregăteşte acţiunea următorului episod, aşa simt eu.
Discuţia cu eu-l mi se pare fascinantă. Magie şi suspans. Mi-a plăcut, de asemenea, cum ai descris înjunghierea din sala de baie. Stau şi mă gândesc, tipul ăsta nu a numărat încă banii, seamănă cu mine cum nu-ţi imaginezi. Şi eu fac la fel…ha,ha,ha, nu glumesc.
“Io cred că e vorba despre o combinaţie. ”
Mi-a plăcut fiindcă ai evidenţiat prin scris limbajul convenţional folosit de un grup social restrâns.
“Omul cu Tatuaj trase un fum. Purta un costum alb, impecabil, iar gulerul răsfrânt al cămăşii lăsa să se vadă un lanţ de aur gros, atât de mulat pe gâtul posesorului încât ai fi putut crede că intenţiona să se sugrume încetul cu încetul.”
Pasajul acesta te face să simţi că te afli în faţa personajului, îi vezi costumul, albul cămăşii, răsfrângerea gulerului şi nelipsitul, grotescul lanţ de aur gros, cât mai gros, o grosime echivalentă cu snobismul celui ce îl poartă cu mândrie.
Te felicit pentru felul în care construieşti fiecare pasaj prin care ne oferi, nouă, cititorilor imagini de excepţie.
TE IUBESC PENTRU CEEA CE EŞTI, CE SCRII, MINUNE DE OM!
Iubirea mea, recunosc că textul mă atrage din ce în ce mai mult şi încerc să creionez întreaga atmosferă cât mai bine cu putinţă. Cred că detaliile sunt foarte importante într-un astfel de text, fac totul pentru a pune accentul pe ele, chiar dacă uneori se dă senzaţia că textul ar trena.. TE IUBESC, MINUNEA MEA, mă bucur ca un copil de fiecare dată când treci pe la mine şi citeşti… TE IUBESC, frumoaso!
Citesc de fiecare dată cu maximă plăcere. Ştii că îmi place “Gemantanul”, nu pentru hârtiile valorice din el…ha,ha,ha…ci pentru acţiunea din fiecare fragment, pentru modul în care pregăteşti totul în detaliu pentru fiecare episod în parte.
Trebuie să recunosc, sunt fan poezie, dar sunt câteva scrieri de proză ce-ţi aparţin pe care le savurez.
Te sărut şi te ador, minunea mea!
Te sărut pe suflet, minunea mea. Ştiu că ai texte preferate şi că pe tine te-a atras de la bun început poezia. Prin intermediul ei a început această poveste de dragoste pe care o trăim cu atâta pasiune… TE IUBESC!
Las pentru apariţia unui zâmbet în colţul gurii…un banc…cu un geamantan, evident…
Ea: “Draga, in toata casatoria noastra fericita, un lucru nu mi-ai spus: ce tii in geamantanul de pe sifonier? Mi-ai zis de la inceput sa nu umblu acolo si eu, ca o sotie iubitoare, te-am ascultat.”
El: “Bine scumpa mea, fiindca am implinit un sfert de secol impreuna, am sa-ti satisfac curiozitatea. Poti sa te uiti ce am in geamantan.”
Ea: “Bine… vad aici niste cartofi… si-o multime de bani!!”
El: “Da, cincizeci de mii de dolari.”
Ea: “Cincizeci de mii de… Dumnezeule, dar de unde?…”
El: “Pai, sa-ti explic. De cate ori te-am inselat, am pus cate un cartof in geamantan.”
Ea: “Cum??? Pai aici sunt patru cartofi!… Nu pot sa cred asa ceva! Dar banii, cincizeci de mii de dolari?”
El: “Pai, cum se facea cate-un kil, il vindeam
TE ADOR, LISANDRU!
Bun banc, foarte bun! Un banc pe teme conjugale, întotdeauna de actualitate….
Te iubesc, dragostea mea!
Pingback: decepţie de Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: Videne! Bercene! Facem şi noi un protocol mic? « Un blog cu atitudine
Prins sunt şi eu…de lectură .Aştept urmarea…O săptămână bună să aveţi !
Sper să vă atragă şi celelalte episoade. O săptămână cât mai bună vă dorim şi noi!
Cristi,faina melodia cantata de Kenny Hall,o saptamana faina!
p.s.ai o melodie.
O zi bună, Octav, mulţumesc şi pentru trecere şi pentru melodie!
Pingback: Refuz şi îmi bag picioarele! « Simion Cristian
Pingback: Ia şi de la noi! « Un blog cu atitudine
Pingback: Racila – 5 « Ioan Usca
Noapte buna dragii mei! mi-am citit fragmentul pentru noaptea asta… pot dormi linistita…abia asteptam un alt episod…acum il voi astepta pe celalalt…multumesc Cristian! foarte placut!