GEAMANTANUL (9)

________________________________________________________________________

“Învaţă-te să surâzi. Priveşte cu interes constructiv către lucruri şi cu prietenie către oameni” – Tudor Vianu

________________________________________________________________________

După câteva minute, ceasul din perete îi atrase privirea. Lucia îi spusese să-l cumpere, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns că asculta radioul şi afla din jumătate în jumătate de oră cât este ceasul. I se păru că limbile au intrat în grevă. Era un ceas rotund, ieftin, cu cadran alb, ramă neagră din plastic şi limbi albastre. Trei limbi albastre, chiar spusese vânzătorului de ce albastre, de ce nu verzi, de pildă? Vânzătorul ridicase din umeri. Secundarul dădea senzaţia că se mişcă, dacă se uita la el nu ar fi putut să spună că nu se mişca. Şi totuşi ar fi trebuit să fie mai târziu, alungirea timpului pare o imposibilitate, el e timp, există tot felul de teorii absurde care ar încerca să demonstreze că aşa şi pe dincolo, dar până şi un amărât de iepure manipulat îşi dă seama că timpul sfidează orice regulă şi îşi vede permanent de ale lui. Grijile timpului, la asta s-a gândit cineva? Nu s-a gândit nimeni,  geniule, tu te gândeşti la toate, ai putea să rezolvi chiar şi încălzirea globală dacă nu ţi-ar sta mintea la geamantanul ăla.

Îl durea îngrozitor capul şi îşi spuse că încă un pahar ar putea să rezolve situaţia delicată. Privi sticla de J&B cu jind, era o dorinţă fierbinte în el, se plimba prin sufragerie, iar dorinţa stătea agăţată de gâtului lui ca o femeie, ca o iederă cu ramuri din carne. Îl încolăcea, strânsoarea devenea din ce în ce mai supărătoare, dacă nu iei o decizie rapidă o să te sufoci. Nu dorea decât  să bea, să bea, să bea până uită de toate, de furtuna de afară, de Omul cu Tatuaj care fusese introdus într-o maşină, împreună cu huiduma (doi saci de plastic, două personaje ale unui roman încă nescris), dorea să uite că Lucia întârzia – unde naiba umblă şi femeia asta, niciodată nu este prezentă atunci când ai nevoie de ea?! -, că încă nu avusese curajul să numere banii din geamantan şi că Magicianul era tot pe fotoliu şi îl privea cu o indiferenţă superioară. Gândi că îl privea nici nu era o formulare fericită. Nu… Magicianul tăia din el cu privirea, parcă ar fi dorit să facă un sandviş cu felii dintr-un scriitor ratat, he, he!, ce imaginaţie debordantă ai, demnă de o cauză mai bună...

Simţi pe umeri mâinile Magicianului. Nu-şi dăduse seama că se ridicase de pe fotoliu şi se apropiase cu paşi neauziţi. Din prima clipă avusese senzaţia că Magicianul plutea, nu mergea, plutea prin încăpere fără să atingă covorul, apărea aici, dispărea, apărea dincolo, uite-l şi rezemat de perete, acum s-a întins pe canapea, parcă l-am auzit cum umblă în frigider.

– Cred că asta doreşti.

Era vocea LUI. Inconfundabilă. Un burghiu paradoxal care îi sfredelea timpanele fără să producă durere. Producea, în schimb, teamă. Mi-e frică de Magicianul ăsta, gândi, mi-e al dracului de frică, miros a frică aşa cum miroase un condamnat la moarte înainte de a fi dus către eşafod.

-  De ce neapărat un eşafod? Poate fi dus către un perete, către un scaun electric, către o injecţie letală. Eşti superficial, ca de fiecare dată. Nu iei în calcul toate posibilităţile. Ţi-am mai spus…

Tresări. Întoarse capul, iar Magicianul îi întinse paharul. În lichid pluteau două cuburi de gheaţă – nu te-ai înşelat, chiar ţi-a umblat prin frigider, dar numai pentru că vroia să te ajute, de ce nu înţelegi? Gura i se umplu de salivă, îmi plouă şi în gură, mormăi, apoi apucă paharul şi luă două guri zdravene. Nici nu simţi vreo arsură pe gât.

- Mulţumesc.

Iată că Magicianul poate fi şi ospătar, şi chiar unul foarte bun, a nimerit exact cantitatea necesară de alcool, dacă pui prea puţin nu e bine, vin cuburile şi diluează băutura, pierzi adevăratul gust. Capul i se roti către peretele pe care stătea atârnat ceasul.

-         Îmi poţi spune de ce se joacă timpul cu mine?

-         Ce înseamnă timp, înainte de toate?

-         Mă enervezi, Magicianule, ţi-am pus o întrebare simplă, nu te-am rugat să reinventezi teoria relativităţii. Toată lumea ştie ce înseamnă timpul. Vrei definiţia din dicţionar?

-         Nu, ar fi banal. Vreau să ştiu ce crezi tu despre timp.

-         Nimic. E timp. Secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole, milenii. Nu m-am gândit niciodată la asta. Ştiu însă că limbile unui ceas trebuie să se mişte, mai ales atunci când ceasul respectiv – fie el şi unul ieftin – are o baterie plasată în spate, iar acea baterie a fost schimbată de Lucia acum patru zile. Ştii vorba aceea care transmite că te mişti în sensul acelor de ceasornic? Se discută despre mişcarea lor. Când sunt nemişcate nu e bine. Dar atunci când le vezi că merg, iar pe urmă te uiţi şi realizezi că minutele nu au trecut, nu mai e bine deloc, e chiar rău.

-         Te-ai îmbătat.

-         Eşti porc. Pot să beau o zi întreagă şi nu am nici pe dracu`. Torn în mine cu o plăcere teribilă, poate că Lucia are dreptate, o cură de dezintoxicare nu mi-ar strica.

-         Lucia, Lucia, Lucia! Capeţi o obsesie. Nu te aud vorbind decât despre Lucia. Te aud cum gândeşti numai la Lucia. Mă faci să cred că nici nu te-ai mai putea descurca fără ea. Eşti slab, scriitorule. Mă dezamăgeşti. Toată ziua Lucia, toată noaptea Lucia, hai să fim serioşi. Uită-te la mine.

Ridică ochii din pahar. Reapăru senzaţia aceea tâmpită care îi spunea că iar va fi tras de urechi, scos din joben şi arătat spectatorilor, pentru a se face de râs. Încercă să protesteze, însă nu-i ieşiră cuvintele din gură. Eşti iepure, de aceea nu poţi să vorbeşti, prostule, eşti iepure şi bei J&B, asta chiar nu s-a mai pomenit, nu doreşti un suc de morcovi?

-         Te-ai întrebat vreodată dacă Lucia există cu adevărat?

(Va urma)

CELELALTE EPISOADE

SURSA FOTO – http://www.allbestwallpapers.com; www.ilachinski.com; www.paintingsdesign.com