am visat că eram la zoo
mă plimbam pe alei
dând din coadă
adulmecam fiecare cuşcă
atent la detalii
mirosea a toamnă lungă
a dor de zăpadă necălcată
şi a vânătoare nebună
visul s-a multiplicat
vedeam cu ochii minţii
cum înconjoară haita o căprioară
colţii sticleau în lumina lunii
ieşeau aburi din boturile umede
urletele clătinau cerul de sticlă
în cuşti stăteau oameni
nu aveţi voie să hrăniţi animalele
a trecut pe lângă mine un iepure
striga
vreau să văd dacă există un om
cu urechi mai mari decât ale mele
m-am trezit înfrigurat
mi s-a lovit privirea de gratii
iar din gâtlej a răbufnit un urlet
foamea îşi cere drepturile
chiar şi în cuşcă
la zoo
atunci a venit îngrijitorul
osul n-a avut prea multă carne
dar gustul mi s-a părut
formidabil
Cristian LISANDRU
SURSA FOTO – profilekiss.com
Pingback: la ora de fizică, atârna de-un fir / Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: ZBOR DEASUPRA… BOABELOR DE MEI « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: Extaz şi zbucium « Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine.
Ma-intreb care din (re)sentimente a fost mai puternic: gustul, foamea, urletul dupa libertatea de dincolo de gratii…
Va imbratisez cu drag!
Gânduri bune îţi trimitem şi noi, Teo, numai bine în toate, alături de cei dragi! Goana după libertate ar fi trebuit să fie…
P.S. Comentariul meu a intat la spam. Te rog frumos să îl recuperezi, sper că-l găsești. Mulțumesc!
Am rezolvat, Mirela, să sperăm că nu se mai întâmplă… O seară cât mai plăcută!
Chiar dacă mesajul nu este unul optimist, eu simt o anume speranță, inexplicabilă, dar categorică. Lupul e un animal foarte frumos. Am mai spus-o, e singurul care a crescut copii (de-adevăratelea!). Fragilitatea speciei constă în crima comisă, o crimă colectivă, la care am impresia că faci aluzie, chiar într-o transpunere ”invert”, sau în relație cu ceea ce se petrece. Poate că e bună libertatea înfometată… dar am început să mă îndoiesc ȘI de asta.
O săptămână fumoasă!
Da, mai bine o libertate înfometată decât mâncare aruncată de un îngrijitor, la oră fixă… Şi eu îi văd pe lupi din ce în ce mai fragili, incapabili să evite un deznodământ tragic…
Pingback: ca un cuptor, oraşul meu / Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: Haine noi, aur de toamnă! « Mirela Pete. Blog
Pingback: Crochiuri pe genunchi… Efectul buretelui « GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă
Pingback: Vineee poliţia, Băse face ce vrea… « Dispecer Blogosferă
Din păcate cu un os “FĂRĂ CARNE” ăi se închide gura captivului care nu e în stare să rupă gratiile, rămânându-i doar visele…
Tristă viaţa în cuşcă. Mai rău este atunci când oamenii, nu animalele, se obişnuiesc cu ea…
Pingback: Nu vreau nimic | اBlog Feminin
Pingback: 2012 | Caius
Nu stiu de ce, dar ma duce cu gandul la Alice in Wonderland
Sa-mi fie cu iertare daca gandesc prea departe, dar asta mi-a insuflat mie! O zi frumoasa, Cristian!
Probabil din cauza acelui iepure curios. Dar nu-i bai, Alice în Ţara Minunilor rămâne un punct de reper…
Inversare de roluri, unde omul pare să fie animalul captiv… un vis frumos pentru lupul a cărui demnitate a fost închisă după gratii.
O inversare de roluri onirică, o trezire bruscă la realitate şi o acceptare a situaţiei…
Genială ideea cu “în cuşti stăteau oameni
nu aveţi voie să hrăniţi animalele
a trecut pe lângă mine un iepure
striga
vreau să văd dacă există un om
cu urechi mai mari decât ale mele…”.
Cutremurătoare, dar genială.
Poate, aşa am deveni mai umani.
Mulţumesc, Adela, mă bucur că ai trecut şi ai lecturat acest poem al lupului…
De trecut şi lecturat, o fac mereu…
Nu las, de fiecare dată, semne citibile. 
Ne citim cu plăcere, de fiecare dată, acesta este adevărul. Un sfârşit de săptămână cât mai bun!
Bipedul este un semizeu-zeu, pentru patrupedul intemnitat? Oare Zeul bipedului, să fie un uniped sau, catastrofal, un ciclop? De aci aberatiile pe care le suportam, noi bipezii români?
O Duminică, plină, vouă!
Ţara Aberaţiilor, poate că ar trebui să punem o astfel de categorie pe bloguri…
Cred că este o idee inspirată, dar mai pretenţioasă. În genul Pilulei lui LISANDRU!
Aha, mă bucur că ai citit şi pilulele… Să vedem cum se poate face, o mai pritocim…
Stii ce mi se pare interesant? Faptul ca oamenii ajung in timp sa fie dresati exact ca animalele in cusca si sa se multumeasca si cu putin. O fi osul gol dar totusi este un os!!! Adica ceva mai mult decat nimic! De multe ori acceptam sa fim umiliti, sa ni se fure demnitatea, cu conditia sa fim lasati sa supravietuim! Ceea ce ar presupune un standard de viata mediocru intr-o cusca prefabricata…Insa, atata timp cat in natura omului exista si ceva din instinctul de supravietuire al animalului nu ar trebui sa ne miram…
Am încercat să transmit astfel de idei prin versurile albe ale poemului în care lupul îşi visează libertatea şi ajunge să îşi aştepte osul aruncat de îngrijitor. Semănăm mult cu acel lup, din păcate. Preferăm cuşca, pentru că ni se pare mult mai sigură…
Pingback: Bergenbier | Ioan Usca
Pingback: Emily Dickinson (1830-1886) – Sorb un rachiu nemaigustat « Orfiv
Pingback: El Greco (* 1541 – † 7 aprilie 1614), pictor spaniol manierist « my heart to your heart
Uneori ma gandesc ca animalele de la ZOOsunt chinuite, mai chinuite decat noi indiferent cat de saraci si flamanzi am fi.Macar cusca in care traim noi e mare si da impresia ca am fi liberi.
Azi dimineata si-n alte dimineti aud urletul animalelor de la ZOO de la noi.
Este adevărat. Pentru animalele de le zoo, libertatea este o noţiune necunoscută. Unele dintre ele nici nu ştiu ce înseamnă, din moment ce s-au născut tot în captivitate.
Lupul tau e blind. Fii fericit…
Sunt.