Turnul

Partea întâi – Din care aflăm că puii de om păstrează cu mare grijă gânduri pe care adulţii nu reuşesc întotdeauna să le citească…

Turnul semeţ, ridicat din piatră de râu îmbinată meşteşugit de misterioase mâini îndemânatece,  fusese înfipt în marginea satului cu multă vreme în urmă.  Când anume se întâmplase asta, părea imposibil de aflat. Copilul trăsese cu urechea,  întrebase în stânga şi în dreapta, dar nici măcar moş Nichifor, cel mai bătrân dintre cei îmbătrâniţi de timp, nu ştiuse să îi răspundă. Ridicase din umeri, îl apucase uşurel de bărbie, privindu-l  drept în ochii albaştri şi spusese doar atât:

-         Ei, copile, dacă aş şti, ţi-aş spune repejor întreaga poveste. Un astfel de turn ar trebui să aibă o poveste a sa, nu? Dar nu o ştiu, bată-te norocul să te bată de prichindel, ori n-am ştiut-o niciodată, ori am uitat-o luat de valurile bătrâneţii. Hai, du-te la joacă, turnul acela este la locul său de-o viaţă şi mai mult, când ai să creşti tot acolo vei da de el.

Copilul ridicase sprâncenele a mirare, însă plecase de lângă moşneag fără să mai spună nimic. Îl rodea curiozitatea copilărească precum un şoarece nesătul şi, după ce ajunsese la capătul lanului de porumb, se aşezase pe pământul ars de soare, privind către turnul care străpungea înălţimile cu vârful său ascuţit. I se părea că ar fi putut să atingă norii cu degetele dacă uşa aceea de lemn aflată la baza construcţiei nu ar fi fost încuiată cu un lacăt imens din care încerca să muşte rugina hulpavă.

Copilul zâmbi ştrengăreşte, amintindu-şi senzaţiile ciudate, de neînţeles, pe care le trăise atunci când mângâiase cu palmele lemnul uşii. Stătuse în faţa ei minute în şir, urmărind cu degetul linia subţire aflată exact la jumătate şi prin care nu puteai vedea nimic dacă lipeai ochiul, iar dorinţa de a intra acolo îi trimisese frisoane prelungi prin trupul mic. Aruncase priviri speriate peste umăr, sperând că nu va fi văzut de vreun sătean care să  le dea de veste celorlalţi. Asta nu-i mai spusese lui moş Nichifor. Şi nici părinţilor nu le povestise nimic despre îndrăzneala aceea a lui, fiindcă taică-su ridicase odată degetul arătător şi asta însemna că turnul trebuia să rămână doar o construcţie de care copiii nu aveau voie să se apropie.

Se întinse pe spate. Dintr-o astfel de poziţie, turnul de piatră părea şi mai înalt, iar el îşi imagină că treptele din interior – mereu îşi spunea că exista o scară în burta încăpătoare a turnului, o scară destinată a te duce până în vârf, acolo unde, dacă ai norocul să ajungi, poţi să treci chiar într-o cu totul altă lume -  scârţâiau sfâşietor a chemare către întâmplări nemaivăzute.

Întoarse uşurel capul şi lipi urechea de pământ. Nu ar fi avut curajul să spună nimănui că se aştepta să audă chemarea acelor trepte bănuite, fiindcă ar fi râs cu toţii de el. Cu siguranţă. Aşa cum făcuseră şi atunci când întrebase senin de ce nu au şi oamenii aripi, ca păsările din ogradă sau ca acelea pe care le vedea uneori zburând dintr-o parte în alta a cerului. După ce râseseră, îl trimiseseră la joacă, aşa cum făceau de fiecare dată când nu ştiau să răspundă la întrebările lui. Deşi era mic, înţelegea mult mai multe decât credeau ei, însă de la o vreme luase hotărârea de a nu le mai cere explicaţii. Dacă tot nu le primea niciodată, de ce ar mai fi făcut-o, nu?

Ceilalţi copii din sat preferau să bată islazul, să se alerge prin pădure sau prin lanul de porumb, să sară gardurile şi să fure poame din copaci. Îl chemau şi pe el, câteodată, însă se plictisea repede şi se refugia în podul casei, cu fruntea în palme, gândindu-se la toate lucrurile pe care le vedea în jurul său, însă nu înţelegea ce-i cu ele. Ar fi vrut să ştie, de pildă, de ce creşteau copacii în sus, nu în jos, şi de ce râul care tăia satul pe din două curgea numai într-o singură direcţie.  Sau de ce, atunci când venea iarna cu troienele ei imense, ziua era mai mică şi parcă înfricoşată de noaptea viforoasă. Sau cât de lat era cerul acela pe care îl străbăteau doar zburătoarele lipsite de grai omenesc. Oamenii mari păreau preocupaţi de cu totul alte întrebări, din punctul lui de vedere, alergau toată ziua încoace şi încolo, iar atunci când venea seara adormeau repede şi nu aveau chef de vorbă.

Odată auzise că prin alte locuri ar fi existat ceva numit şcoală, însă termenul lăsase în mintea lui de copil doar o ceaţă densă. Maică-sa dăduse din cap şi îi spusese că se poate trăi şi fără şcoală, iar el înţelesese din asta că şcoala aceea nu era neapărat necesară într-o viaţă de om. Părinţii lui trăiau şi nu merseseră niciodată la şcoală. Deci se putea, concluzionase. Străinul care rostise acel cuvânt încă neauzit până atunci poposise câteva ceasuri în satul lor, descălecase de pe un cal rotat şi băuse două căni cu vin pe prispa hanului. Îşi întinsese sub masa de lemn nişte picioare lungi, încălţate în cizme care ajungea până la genunchi, ceruse slănină şi pâine, apoi încălecase grabnic şi dispăruse în pădure. Îl urmărise cu privirea până îl duruseră ochii şi atunci se frecase cu pumnii la ei şi se mai uitase  încă o dată. Dar călăreţul acela dispăruse ca şi cum n-ar fi fost, printre copacii muţi, iar copilul simţise multă vreme după aceea palma aspră care îi ciufulise părul de pe frunte.  Şi acum, după atâta timp, auzea uneori vocea străinului, venind de undeva, dintr-o depărtare a fantasmelor care­-i bântuiau insistente visele:

-         Hei, ar trebui să mergi la şcoală, ţâcă! Eşti plin de întrebări ca hainele mele de praf, dacă aş sta să îţi răspund la ele m-ar prinde noaptea din urmă!

Dar azi era hotărât să dezlege misterul. Îndurase prea multă vreme tortura curiozităţii şi luase o hotărâre de nezdruncinat. Întinse mâna şi atinse aproape mângâietor  traista ponosită. Simţi răceala metalică a cheilor pe care le strânsese în fiecare zi, cu răbdare bine disimulată, de pe unde apucase. Mai mari, mai mici, ruginite sau nu, ustensile destinate a deschide uşi, porţi sau lacăte. De ce nu ar fi deschis şi uşa de lemn a acelui turn despre care nu dorea nimeni să vorbească?

Se ridică şi îşi scutură praful de pe pantalonii care lăsau să i se vadă gleznele. Înşfăcă traista şi se apropie încet de turn. Privit de aproape, părea imens. Şi viu. Chiar dacă această idee părea nebunească, copilul credea cu tărie  în ea. Acolo, în interiorul turnului, ceva pulsa neauzit de nimeni. În afară de el. Mângâie pietrele roase de intemperii şi strânse din dinţi. Înainte de a lăsa traista să-i cadă la picioare, scoase nerăbdător  prima cheie.  O privi câteva secunde, ca şi cum ar fi dorit să-i transmită toate speranţele adunate în sufletul fraged, apoi o introduse în lacăt, încercând să o răsucească. Nu se potrivea şi o aruncă înciudat la câţiva metri distanţă. I se păru că lacătul mare râde de el în hohote, ceea ce îi mări înverşunarea. Cu fiecare cheie pe care o încerca trăia sentimentul că toată truda sa avea să fie zadarnică. Dăduse de multe ori târcoale turnului şi ştia că doar uşa aceea i-ar fi putut permite să ajungă acolo unde ştia că avea să se întâmple ceva foarte important  în viaţa sa. Nu putea să-şi exprime nici măcar mental această trăire paradoxală, îi lipseau cuvinte care să sugereze ceea ce ar fi dorit să spună, dar ştia. Ştia.

Înserarea colora în nuanţe mohorâte pereţii turnului, dând naştere unui joc al umbrelor care oferea iluzia că pietrele se vălureau cuprinse de beţie, iar copilul apucă încă o cheie şi o potrivi în gaura neagră a lacătului. Când se roti fără nicio greutate, icni şi îşi înăbuşi un strigăt de bucurie. Lacătul se deschise cu un pocnet. Copilul îl desfăcu din belciugele înfipte în cele două părţi ale uşii, apoi împinse. Cotrobăi prin traisă şi apucă lumânarea groasă pe care o luase din cămara în care ţinea maică-sa oale, tingiri şi saci cu tot felul de prafuri pe care le folosea atunci când gătea. Aprinse câteva firişoare de iarbă uscată după ce lovi amnarul şi cremenea de mai multe ori, apoi dădu viaţă lumânării. Lumina îi coloră obrajii, iar el surâse satisfăcut, trase aerul rece în piept şi intră în burta turnului fără frică, pregătit sufleteşte pentru contactul cu lumea nouă care îl îmbrăţişa întunecată şi-l invita în necunoscut…

Afară, pe neaşteptate, câţiva nori negri se aşezară la taifas deasupra satului toropit de oboseală. Începu să plouă mărunt, iar lanul de porumb găsi de cuviinţă să trimită un răspuns vântului, prin foşnete enigmatice…

Cristian LISANDRU

SURSA FOTO - computer-wallpapers