Prostul nostru cel de toate zilele

Există proşti între proşti. Nu avem cum să schimbăm această dezolantă stare de fapt, fiindcă şi prostia face parte integrantă din viaţa noastră, oricum ar fi ea.

Există prostul din născare, cel demn de milă pentru că ursitoarele nu au fost darnice şi au făcut pe ciufutele, în vreme ce altora le-au băgat în traistă cu amândouă mâinile.

Şi mai există prostul adulat. Prostul care reuşeşte să pozeze în altceva decât este. Prostul cu cravată, de exemplu, cel care face de râs toţi bărbaţii normali îmbrăcaţi în costum. Prostul cu cravată ţine coada pe sus, ca un maidanez îngâmfat, latră prin vorbe şi îşi lustruieşte pantofii pentru a i se oglindi nesimţirea nativă în ei. Se poate scrie foarte mult despre un astfel de prost. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât este mai deprimat de realitatea înconjurătoare şi are accese schizofrenice din care reiese că este o victimă a societăţii şi nu găseşte la nimeni înţelegere. Prostul acesta extras din marasmul mahalalei în care a copilărit a încercat prin toate mijloacele să se rupă de trecut, pândind orice prilej pentru a se cocoţa pe o scenă improvizată, în speranţa că va primi aplauze la scenă deschisă. Indiferent de locul de muncă, prostul cu cravată terfeleşte bunul simţ, dă sfaturi ciudate, pretinde respect, se uită cruciş la alţii şi este ros de invidie. Îşi vorbeşte colegii pe la spate, după ce merge cu ei la băutură. Şi-ar da şefii cu capul de toţi pereţii, dar, fiindcă are ipocrizia în sânge, se gudură pe lângă ei de fiecare dată când este cazul. Le bagă limba în ureche, le scutură scamele de pe costum, apoi ia o faţă din care toată lumea ar trebui să tragă concluzia că meditează la binele mondial. Vrea să aibă cât mai mult, crede că a fi parvenit este un titlu de laudă şi, dacă i se iveşte ocazia, îi înfierează pe alţii, muşcându-i de fond cu o plăcere perversă. Portbagajul din care i se aduc plocoanele este un vis permanent pentru el. Acestui portbagaj i se închină şi-n culcare şi-n sculare, iar Dumnezeul său este banul luat de la fraieri, prin diferite metode tolerate de statul de drept.

Prostul de acest tip se crede deştept, iar el poate deveni chiar periculos, pentru că este în stare să calce pe cadavre pentru a-şi păstra imaginea artificială pe care şi-a confecţionat-o de-a lungul timpului. Mirosul inconfundabil al prostului rămâne în fiecare cameră în care păşeşte individul, iar spay-urile se declară incompetente şi se aruncă singure la coş. Atunci când bea, prostul cu cravată simte nevoia să înghită băuturi fine, îi plac bulele din şampanie şi ar pune piţipoancele pe genunchi, numai că îi este frică să nu pretindă damele şi mai mult, fiindcă bărbăţia lui  se mai ţine doar în câteva înjurături pe care le împroaşcă printre dinţii cariaţi. De fiecare datâ când o ia pe ulei, prostul cu cravată plânge. Ar vrea să fie şef, dar nu este. Ar vrea să fie celebru, dar nu ajunge decât caricatura unei statui la umbra căreia se simt câinii foarte bine atunci când ridică lăbuţa din spate…

Prostul despre care am scris până acum există. Vă întâlniţi cu el în fiecare zi, pe stradă, în parcuri, în magazinele unde intră pentru a umbla ţanţoş printre rafturi. Partea cea mai… proastă este că acest prost îi prosteşte pe alţii de-a lungul vieţii, după care ajunge acasă şi râde în barbă. Cum s-a obişnuit cu propriul miros fetid, intră cu mare greutate sub duş, în schimb are cămaşa apretată. Am ajuns la concluzia că terenul fertil al României permite creşterea buruienilor umane cu o viteză maximă. Plivirea lor se transformă într-o adevărată aventură, fiindcă şi-au asigurat proptele pe ici, pe colo, acesta fiindu-le scopul suprem. Suplimentar, proştii se recunosc dintr-o mie şi fac imediat front comun, împreunându-şi balele, frustrările, dezamăgirile sexuale şi lacrimile de crocodil…

Cristian LISANDRU

Sursa foto – pavelsworld.net