Degeaba îmi găsiţi, mereu, defecte,
Eu n-am decât defectul de a fi
Un imperfect printre greşeli perfecte,
Acela incapabil de-a bârfi.
Mi se impută chestii ordinare
Şi mi se pune sare în cafea,
Dar din cotidiana măcinare
Eu scot, perseverent, puterea mea.
De-acolo mă hrănesc cu dor de viaţă,
Obţin din invective un profit,
Când alţii mă înjură ca la piaţă
Sunt bucuros că încă n-am murit.
Vin intriganţii balurilor sumbre
Să pună etichete fără sens,
E-n joc nebun de ură şi de umbre,
Iar eu provoc secundele, intens.
Accept şi picătura chinezească,
Dacă e cazul mă aşez la zid,
Dar nu-mi las sufletul să lâncezească
Şi pe acei cu mască îi desfid.
Eu n-am capacitatea infernală
De-a face din manipulare bici,
Înregistrez doar patima venală,
Aşa ceva nu veţi găsi aici.
Am poezia lângă tâmpla dreaptă
Iubirea mi-e reper fundamental,
Mai cred că lumea strâmbă se îndreaptă
Şi-mi scriu trăirea, temperamental.
Mă prind de tine-n copci sentimentale
Prin toată anemia din decor,
Şi mă pansează degetele tale
Atunci când caut primul ajutor.
Cristian LISANDRU
Pingback: Traian Basescu a inceput restructurarea la MAI
Pingback: Invitatie: Antologia gafelor «
Pingback: cnutul îmi prinde şi acum inima / Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: Criza este doar pentru fraieri? « Dum spiro, spero
Tu ai locul de evadare pe care altii nu-l au:
“Am poezia lângă tâmpla dreaptă
Iubirea mi-e reper fundamental,
Mai cred că lumea strâmbă se îndreaptă
Şi-mi scriu trăirea, temperamental.”
Da, se poate spune aşa, Gabriela. Este un suflet care mă ajută să mă rup de tot ceea ce mă înconjoară atunci când nu doresc decât linişte… Şi este minunat…
Pingback: Traian Basescu a inceput restructurarea la MAI « Hai ca se poate!
Defecte noi îţi vom găsi mereu,
Nu trebuie decât să ne ignori,
Toate acestea sunt precum un alizeu
Ce smulge uneori frunza din arbori.
Îţi adresăm cuvinte greu de digerat
De mintea, sufletul, dar şi urechea ta,
Trupul de vorbe aspre mereu a sângerat
Şi cere avid astăzi doar sarea din cafea.
Noi ştim care-i dorinţa ta de viaţă,
Mai ştim şi câtă patimă aşterni în vers,
Îţi oferim idei pe o tarabă-n piaţă
Sperând c-o să dispari curând din mers.
Avem priviri şi măşti destul de sumbre
Şi te catalogăm fără să mai gândim,
Nu ne interesează că-i mai sau e novembre,
Te acuzăm intens fără să dovedim.
Te enervăm constant, te irităm la culme,
Vrem să te sufocăm, vrem să dispari definitiv,
Simţim nevoia să te luăm la palme,
Să te desfiinţăm servindu-te ca pe-un aperitiv.
Ne-nfuriem pe versul scris cu mare uşurinţă
Şi pe iubirea ta care ne-a instigat,
Ne iei pe toţi mereu de prea bună credinţă,
Ne laşi mereu să credem că noi am câştigat.
Prinde-te bine de cea care ţi-e copcă,
Ea,fără îndoială nu este vis, există,
Să construieşti destinul,cu ea, şipcă cu şipcă,
Ignoră-i pe aceia ce în greşeli persistă.
O replică deosebită, dragostea mea… Mulţumesc pentru ea. Ai reuşit să atingi, din nou, o coardă sensibilă a sufletului meu… Te sărut pe suflet…
Cânt permanent la coarda sensibilă a sufletului tău, nu vreau să îi las timp de respiro. Antrenamentul o menţine în cea mai bună formă.
Te ador, Lisandru!
Aşa să faci tot timpul iubirea mea, îmi place această permanentă interpretare artistică şi sentimentală… Şi mă declar decis să stau mereu în braţele tale…
Cred că acesta este crezul tău-
”Am poezia lângă tâmpla dreaptă
Iubirea mi-e reper fundamental,
Mai cred că lumea strâmbă se îndreaptă
Şi-mi scriu trăirea, temperamental.”
Aşa este, Gina… Toate celelalte – cu excepţia iubirii – vin şi trec. Poezia rămâne…
Iubirea şi persevernţa este ceea ce scoate din noi pasărea Phoenix. Plăcute auzului sufletului meu ghiersurile tale:)
Marius, mă bucur că spui asta… Un poem la care ţin, am mai spus-o azi, şi îmi face plăcere să repet. Şi mi-a plăcut şi ideea ta de Pasăre Phoenix care iese la iveală din iubire şi perseverenţă… O seară bună să ai!
Frumos, Cris, ca de obicei. Un singur amendament am: celor cu mască trebuie să le descoperim identitatea, să le vedem adevărata faţă; abia apoi îi putem defide cu sufletul împăcat.
P.S. Vreau şi un volum de poezii, autor Cristian Lisandru.
Of, Florin, nu reuşim întotdeauna să facem în aşa fel încăt să le dăm unora măştile jos. Chiar dacă ar fi imperios necesar. Am observat un lucru – atunci când crezi că ai tras masca şi că vei vedea omul din spatele ei ajungi la concluzia că mai există încă o mască. Straturi de măşti. Cu asta este foarte greu să te lupţi…
Mă onorează dorinţa ta, Florin, în ceea ce priveşte primul volum al Insomniilor. Echipa de la “office.literatura” va răspunde cu promptitudine dacă trimiţi un mail, până acum totul a funcţionat ireproşabil, din punctul meu de vedere. Sper ca textele incluse – un pic mai vechi, este drept, dar aproape de sufletul meu – să-ţi ofere minute de… linişte literară… Asta îmi doresc eu de la toate cele trei volume…
“Incapabil de a bârfi”… dacă am fi avut cu toţii acest defect, nu se mai întâmpla să pierdem atâta timp cu lucruri de nimic şi poate am fi fost în stare să ne concentrăm pe ceea ce este important. Aşa ne pierdem în amănunte şi în vorbe fără rost. Şi cât le mai place unora…
Ce “defect”, Carmen, aş vrea ca lumea să fie plină de astfel de “defecte”… Suntem tributarii amănuntelor. Prizonierii superficialului. Nu vedem pădurea din cauza copacilor. Mă întreb dacă nu cumva, la un moment dat, nu vom trăi drama de a nu ne mai vedea nici pe noi… O seară bună!
Pingback: palmele lor / Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
un poem extraordinar!
nu am ce remarca pentru că totul este remarcabil!
Mulţumesc, Ottilia, este vorba despre un poem care mi-a devenit, deja, foarte drag… O seară bună să ai!
Accept şi picătura chinezească,
Dacă e cazul mă aşez la zid,
Dar nu-mi las sufletul să lâncezească
Şi pe acei cu mască îi desfid.
Ai surprins o chintesenta a unei realitati perfide. Ne confruntam zilnic cu mascarici care se vor a fi seriosi. Iar atitudinea care se impune nu poate fi decat cea pe care o sugerezi.
Multumesc pentru sfat!
Cu plăcere. Măscărici ai spus? Ce bine… Mulţi, prea mulţi, din ce în ce mai mulţi, fiecare cu pretenţii, cu ifose, cu tupeu, cu o dorinţă enormă de a face ca viaţa să joace aşa cum doresc ei… Important este să trecem printre ei ca printre jaloane… O seară bună să ai!
jos palaria…
Mulţumesc.
Versurile tale Cristian, mi-au alungat gandurile si tristetile ultimei mele postari. Multumesc mult!
Am luat cateva perle..
Am poezia lângă tâmpla dreaptă
Iubirea mi-e reper fundamental,
Mai cred că lumea strâmbă se îndreaptă
Şi-mi scriu trăirea, temperamental.
Mă prind de tine-n copci sentimentale
Prin toată anemia din decor,
Şi mă pansează degetele tale
Atunci când caut primul ajutor.
Fii binecuvantat!
Vă mulţumesc pentru trecere, tocmai venisem de la dumneavoastră şi, într-adevăr, trebuie să fim trişti. Atunci când cineva se sinucide nu poate fi altfel. A fost, cu siguranţă, un cumul nefericit de factori în cazul sopranei… Mă bucur dacă versurile mele au alinat un pic tristeţea… O zi deosebită vă doresc…
“…din cotidiana măcinare
Eu scot, perseverent, puterea mea…”
Pana cand putea-voi, oare ?!?
Superb! In fiecare zi descopar cate ceva nou, ceva care ma face sa cred ca totusi, voi mai putea!
PS:”tehnicizarea” ultimei strofe cu legaturi catre scrierile persoanei iubite, o idee excelenta!
Respecte!!!
Voi sunteţi mai mulţi la “preşcolarii mei”? Numai bine în toate…
Doar doi! Vezi “PS”-ul din comentariu!
Toate cele bune!
La fel şi vouă şi vă mai aştept, cu mare plăcere!
De-acolo mă hrănesc cu dor de viaţă,
Obţin din invective un profit,
Când alţii mă înjură ca la piaţă
Sunt bucuros că încă n-am murit.
Intoteauna este jumate de pahar gol si jumate plin si e tare bine cand vedem ambele jumatati in viata, parca pretuim mai mult viata asa cum ne-o facem fiecare.
Aşa e viaţa făcută, David. Cu mai bune, cu mai rele,cu câte o lacrimă, cu un zâmbet, cu gânduri bune şi gânduri aşa şi aşa… Luptă continuă, zbatere continuă, introspecţie şi visare… O zi bună să ai!
Atat de mult optimism continut de cateva imagini de un crud realism…intr-adevar este vorba despre speranta de care nu te poate priva nimeni.
Aici chiar nu poate interveni nimeni – în această speranţă permanentă şi în această poveste de iubire deosebită… Restul e tăcere. O seară bună!
Versurile acestea:
“Am poezia lângă tâmpla dreaptă
Iubirea mi-e reper fundamental,
Mai cred că lumea strâmbă se îndreaptă
Şi-mi scriu trăirea, temperamental.”
imi transmit un optimism de care avem nevoie.
Sa fie cum spune poetul indragostit!
O zi frumoasa, Cristian!
Ei, mă bucur să aflua asta, Gabi… Optimismul nu trebuie să moară şi sunt tare bucuros dacă versurile mele au avut puterea asta… O zi bună să ai!
Imi place foarte mult asta : “Un imperfect printre greşeli perfecte” !
Mulţumesc pentru trecere, Daniel… Cu poezia înainte, altfel nu se poate!
Pingback: Fara aripi (prima parte) « Gabriela Elena
Cris, cand s-a intamplat sa-ti citesc poeziile am zis acelasi lucru: ca Adrian Paunescu dintr-un motiv oarecare scrie anumite poezii sub pseudonim; acum, ca s-a dus, nu mai pot sa banuiesc asta dar pot sa ma bucur ca poezia romaneasca a ramas pe maini bune
Hai să nu exagerăm, nu sunt decât un simplu om care scrie, influenţat fiind evident de POETUL care nu mai este… Sper din tot sufletul să mai scrie şi acolo, sus…
Trebuia sa mai adaug doar atat: multumesc!
Cu plăcere…
“…Accept şi picătura chinezească,
Dacă e cazul mă aşez la zid,
Dar nu-mi las sufletul să lâncezească
Şi pe acei cu mască îi desfid…”
Nu imi pot permite un comentariu pentru acest poem…Doar ca ma regasesc ireal de…real in aceste versuri.
Mulţumesc pentru trecere şi lectură. Gânduri bune…
Nu sunt la prima lectura pe acest blog, dar astazi am profitat de…cele “3 ceasuri bune” ale Geaninei.
Voi reveni cu placere. Uneori in fuga, alteori cu mai multa aplecare, dar cu siguranta voi reveni!
Te aşteptăm cu plăcere, atunci când timpul îţi permite, pentru a fi alături de poeziile noastre şi de marea noastră iubire. Gânduri bune!
“Mi se impută chestii ordinare
Şi mi se pune sare în cafea,
Dar din cotidiana măcinare
Eu scot, perseverent, puterea mea.”
Mă gândeam când citeam aceste versuri la câte materiale ai reuşit să scoţi din “cotidiana măcinare” şi din lucrurile urâte ai reuşit să afişezi o ironie reuşită, aducând un zâmbet pe faţa noastră căci ei oricum nu te vor înţelege… nu au cum.
Îmbrăţişare prietenească, tizule!
Tizule, din orice moment prin care trecem se poate extrage vers. Aşa cred eu. Şi tocmai aceasta este partea cea mai frumoasă a vieţii. Mă bucur că ai trecut şi ai citit acest poem. Ţin mult la el, prietene!
Pingback: La mulţi ani, Teo Negură! « Cristian Dima
Pingback: La mulți ani! « Mirela Pete. Blog
Pingback: Premiile Gaudeamus | ÎNK TÂNĂR, ÎNK CITITOR
Pingback: 3 ceasuri bune « Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine.
Pingback: O afacere | Ioan Usca