Nopţile noastre
Sunt cele mai lungi,
Delimitate la un capăt
De patima crescândă a preludiului
Trăit la puterea a doua,
Iar la celălalt de prăbuşirea comună
În prăpastia adâncă a simţurilor
Ce savurează oboseala iubirii
Şi îşi trag sufletul
Spre a erupe, năvalnic, încă o dată.
Atunci când sunt cu tine,
Regret absenţa nopţilor polare
Şi îmi imaginez
Cum aş depune ţurţure de gheaţă
Pe trupul tău,
Oferindu-l pradă topirii instantanee.
Nopţile noastre nu au nume.
Ele sunt decupate
Din caruselul vremurilor
Pe care le trăim
Şi devin tablouri valoroase,
Ascunse pentru totdeauna altor priviri.
Noi suntem colecţionari de noapte, iubito,
Dar nu vom scoate niciodată la licitaţie
Operele de artă
Extrase cu mâini furibunde
Din propriile trupuri.
Le păstrăm încuiate în gânduri
Şi le privim încântaţi
Atunci când lăsăm picăturile de dragoste
Să răcorească nopţile fierbinţi…
Cristian LISANDRU
Pingback: CENACLU DE SĂRBĂTOARE « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: Năbădăiosu` la mic-dejun « Cristian Dima
Pingback: PLOI DE DORINŢE « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: PSD informează că deputaţii săi din Comisia juridică au votat favorabil solicitările DNA privind-o pe Monica Iacob Ridzi « Dum spiro, spero
Pingback: Urcarea spre-abis « Blogul lui Teo Negură
Pingback: De necrezut, hoata Anasase participa la Micul Dejun cu Rugaciune de la Parlament « Hai ca se poate!
Pur si simplu superb.
Bine te-am regasit prietene, Cristian.
Sa fiti iubiti amandoi si sa va demonstrati iubirea in fiece zi pentru ca iubirea e cea care ne tine pe fagasul cel bun.
Bine ai revenit! Sunt aşa cum ne-ai lăsat, la fel îndrăgostostiţi, ceea ce îţi dorim şi ţie! La bună recitire!
Pingback: Propun un Cenaclu “Poezie şi suflet”, cu tema: Iarna şi sărbătorile de iarnă « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: Lucian Freud (8 decembrie 1922), pictor și grafician englez, originar din Germania « my heart to your heart
Pentru indragostitii ca voi, noptile de iarna sunt cele mai fierbinti.
o noapte minunata, Cristian!
Mulţumim, Gabi… Nopţile îndrăgostiţilor sunt întotdeauna foarte frumoase. Incomparabile… Gânduri bune!
Frumos ca de obicei si tot ca de obicei inspirata alegerea ilustratiei!
Gânduri bune, mulţumesc pentru trecere…
Pingback: Sopârla de miercuri « Călin Hera. PA-uri şi mirări
Pingback: uneori, când faci bine, eşti răsplătit cu rău / Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
Mereu ţi-am apreciat poeziile de dragoste pe care le scrii Geaninei, dar azi mi-am luat răgazul să citesc şi ce vă scrieţi unul altuia în comentarii. O mai fac adeseori, dar azi mi-a plăcut foarte mult cum, cu nostalgie vă aminteaţi de primele momente şi de focul inimii ce a început să ardă tot mai tare. Ieri seară îmi spunea Geanina că iubeşte trandafirii galbeni şi mă întrebam dacă ochii ei îs chiar verzi. Acum am confirmarea bănuielii… nimic nu e întâmplător!
Azi noapte am fost amândoi într-o formă maximă şi ne-a prins dimineaţa cu ochii deschişi. Dar a fost tare frumos, mai ales că – aşa cum spui tu – ne-am amintit de momentele în care ne apropiam unul de celălalt, aproape fără să ne dăm seama. Şi, când am luat contact, nu ne-am mai separat. Pentru ochii Geaninei am tot suferit o perioadă, când se uită la tine te-a blocat. Pe bune…
O zi bună de tot să ai, tizule, ne bucurăm că eşti alături de noi şi de dragostea noastră! E bine să fii printre prieteni!
I. Conrad – Prietenia este exprimarea sinceră şi fără rezerve a gândurilor şi simţirilor tale în faţa unei alte făpturi omeneşti, sinceritate totală şi dezinteresată în viaţa lăuntrică cea mai intimă, ca o încercare de retrăire în profunda simpatie a unei alte fiinţe omeneşti.
Pingback: Cum canta blogosfera? : Alex Mazilu – Daily Photo Blog / Photo Blogging
Ma bucur sa vad ca in dialogul acesta si-a facut loc si sarbatoritul zilei… Stefan Hrusca!
Sa ne gandim la el, ca umbla cu colinda pe la Roma, iar maine este la Bucuresti! La multi ani Stefan Hrusca!
Nu se putea altfel, ne-a fost alături pe parcursul nopţii şi l-am ascultat cu mare plăcere. Ca de fiecare dată, de altfel. Mă bucur că ai trecut şi îi spun şi eu LA MULŢI ANI lui Hruşcă. Şi ataşez şi un videoclip…
superba poezia :X
Mulţumesc, o zi cât mai bună să ai!
Pingback: Aventura | Ioan Usca
Pingback: Condimentat cu beatitudine colerică « Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine.
Vai, dar voi chiar nu aveti somn
No job tomorrow?
Geanina “mai are puţin şi o-ntinde, cu paşi mărunţi şi hotărâţi”. Acestea sunt chiar cuvintele ei. Eu profit de lejeritatea artistului pe pământ şi mă gândesc că ajung la birou doar pe la vreo cinci, după amiaza… Am pus de-o cafea, şampania am terminat-o. Dar a fost o noapte frumoasă. Şi îţi dorim o zi cît mai bună, Satirikon, aşa cum ţi-o doreşti… O dedicaţie din partea noastră:
Iubirea mea, ce pot eu să mai spun după atâta stare de bine, poezie, muzică şi iubire. Spun doar – Să ne iubim într-o mănuşă ca nebunii…
Aștept să vină iarna iubirii peste noi,
Să pui în vinul fiert felii de brăbănoi,
Să stăm o noapte-ntreagă la turvin,
Să îmi topești dorința cu aburul din vin.
Adună-mi gândurile reci într-un cojoc,
Să le prefaci în lemne pentru foc,
Să-mi dantelezi la gât fularul pasiunii,
Să ne iubim într-o mănușă ca nebunii.
Ace de gheață să îmi înfigi în trup,
Să se transforme-n colți flămânzi de lup,
Să sfâșii dragostea din vene hibernale,
S-o înghețăm în țurțuri şi-n stări demenţiale.
Când doi oameni se iubesc aşa cum ne iubim noi este firesc să găsească pentru răgaz amoros prelungit chiar şi o… mănuşă, nu? Un titlu care m-a trimis direct în meditaţie, trebuie să recunosc… O prelungită iarnă a iubirii, nu privită ca îngheţ al iubirii, ci ca un anotimp în care trupurile se caută şi se găsesc, în vreme ce viforul de afară le atrage atenţia că orice despărţire este sortită eşecului… Cojoc de gânduri, de trăiri, cojoc de atingeri fierbinţi din care nu răzbat decât şoaptele dulci ale găsirii şi regăsirii prin iubire. Ce frumos se întinde viitoarea dimineaţă peste noi… Este ora la care prind contur visele frumoase, ora la care, cum spunea Bacovia, tresar fetele mari. Să criogenizăm această stare, iubire, fie ea şi demenţială prin iubire…
Noapte (George Bacovia)
Se-ntind bulevarde-n noapte de vară,
Pe arbori, electrică lumină -
La gară zvâcneşte o maşină
Şi-n gol, tresar signale de gară.
Pe cer de safir, comori de avari…
Tăcerea în gol vibrează cu zvon, -
Oraşul, cu-ncetul, pare-un salon, -
Acuma, în somn, tresar fete mari.
Bulevarde, lumini, gară, tren care şuieră, safire, comori toate finalizate printr-un zvon, aşa cum se obişnuieşte şi în aceste timpuri pe care le trăim cu pasiune, măcar asta să nu fie taxată. Somnul nu mai există, fetele mari…nici atât…
Barbar, cânta femeia-aceea,
Târziu, în cafeneaua goală,
Barbar cânta, dar plin de jale,-
Şi-n jur era aşa răscoală…
Şi-n zgomot monstru de timbale,
Barbar, cânta femeia-aceea.
Barbar, cânta femeia-aceea…
Si noi eram o ceaţă tristă-
Prin fumul de ţigări, ca-n nouri,
Gândeam la lumi ce nu există…
Şi-n lungu, satanice ecouri
Barbar, cânta femeia-aceea.
Barbar, cânta femeia-aceea,
Şi-n jur era aşa răscoală…
Şi nici nu ne-am mai dus acasă,
Şi-am plâns cu frunţile pe masă,
Iar peste noi, în sala goală,-
Barbar, cânta femeia-aceea…
Ce zici de Seară tristă scrisă de acelaşi autor…
Mare bucurie mi-ai făcut cu aceste versuri, îl am pe Bacovia la suflet permanent, dar tu ştii asta, dragostea mea. Şi acolo va rămâne… Somnul nu mai există, într-adevăr, în ceea ce priveşte fetele mari nu pot pentru ca să mă pronunţ, ca să îl parafrazez pe nenea Iancu. Este un subiect extrem de delicat, indiferent de anotimp, de oră, de integrarea în spaţiul Schengen, şi aşa va rămâne… Barbar cânta femeie-aceea. Ne-a cântat, de multe ori, Tatiana Stepa, în noaptea asta, şi barbar a cântat, spre a ne umple sufletele…
Somnul fuse şi se duse, minune.
Ochii mei rezistă, pentru moment…
Bacovia ne menţine spiritul într-o formă de zile mari. Muzica folk este la ea acasă, Şeicaru şi Hruşcă sunt neobosiţi, iar noi proaspeţi ca roua ce se prelinge pe spatele firului de iarbă.
În aceste condiţii, eu vin cu o propunere…s-o luăm de la capăt…ha,ha,ha…
Bună propunere, iubirea mea, alături de tine aş ţine-o aşa, trei zile şi trei nopţi, ca la nunţi împărăteşti… Ai în ochi o oboseală plăcută, a femeii dragi care ştie cât este de iubită (eu aşa îmi imaginez, ca bărbatul optimist). Şi, dacă tot spuneai de Hruşcă al nostru, care ne-a încântat toată noaptea, am să pun chiar melodia care ne sună acum în urechi:
Îmi aduc aminte de o replică memorabilă din acea seară de iunie, îţi aparţine, dragule “beau stelele pe care le văd sau văd stelele pe care le beau”…spune tu dacă nu este asta replica serii…
Mulţumesc şi pentru versurile acestea divine.
Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! A fost, într-adevăr, o replică care m-a suprins şi pe mine, eu nefiind neapărat genul de petrecăreţ care scoate replici la moment. Dar rămâne în amintire, aşa este… Mă bucur că mi-ai reamintit de ea… Mă uitam la ceas şi îmi doream ca nopţile acelea să nu se mai termine. Nici nu mi se pare curios să spun şi acum aceleaşi cuvinte. Alături de tine, draga mea, nopţile sunt întotdeauna prea scurte. În iubire, tic-tac-ul ceasului devine ghilotină. Şi tocmai de aceea e bine să tânjim după astfel de clipe în care sufletele se împreunează, înaintea trupurilor…
Paul Verlaine – Cantecul Bun
Acestei carti în care cânta
Iubirea sa îi fie dat
Sa te gaseasca azi la pat,
Tu, a vietii mele tinta?
În clipa binecuvântata,
Sa fiu gonit de acest rau,
Chiar de la capatâiul tau,
Cu dragostea-mi înspaimântata?
– Dar daca dupa-orice furtuna
Surâde viitorul iar,
Lucit de-un soare de clestar
Pe fruntea-n flori ce se-ncununa,
Iubire sa nadajduim!
Zau, fericitii toti din lume
Vor invidia a noastre nume,
Atâta o sa ne iubim!
Îmi amintesc de versurile acestea pe care le recitam deseori în adolescenţă, după ce vizionam Cenaclul Flacăra la TV. Îţi las şi eu versurile scrise de mine în urmă cu trei săptămâni, versuri în care descoperim că acţiunea se petrece tot la malul mării…
Să mă iubești la umbra verde a mării,
În casa țărmului lovită insistent de val,
Să-mi scrii cu gândul pe nisipul dat uitării,
Doar fraze-gesturi intrate-n agonal.
Să mă iubești barbar și subjugat de vicii,
Pe fulgii presărați de sarea mării calme,
Să transformăm perla și scoica în ospicii,
Să-mi ungi trupul cu dorul exalat de palme.
Să mă iubești când soarele îmi arde sânii
Cuprinși de frenezia atingerilor tale,
Să muști avid din albul tulburat al cărnii
Ce geme-năbușită sub mâna ta cea moale.
Te iubesc!
O poezie – o altă poezie – pe care am savurat-o cu plăcerea bărbatului căruia o femeie îi dedică versuri… Este o dulce constatate şi o iremediabilă stare de bine să primeşti versuri din partea unei femei. Atunci când i le dedici tu ţi se pare totul firesc şi ai face mult mai mult decât atât pentru ea. Dar atunci când sentimentele tale îşi găsesc corespondent în sufletul ei şi, peste toate, te regăseşti în versurile pe care EA le scrie cu iubire, nimic nu te mai poate întrista pe lumea asta. Voi accentua şi acum că ultima strofă este încărcată de atâta pasiune încât mă re-declar înfrânt şi flutur steagul alb deasupra redutei numită EU. Te iubesc, dragostea mea… Şi câtă frumuseţe este în astfel de nopţi, iată cum pot dispărea gradual, într-o agonie tăcută, toate neîmplinirile realităţiii care ne trage pe toţi de mânecă…
Sunt nopţi ce nu pot fi uitate, vom proceda ca acum şi peste ani, ne vom aminti de această noapte în care scriam despre sentimentele neschimbate, sentimente ce au aceeaşi intensitate. Muzica de calitate este prietenul nostru de nădejde în orice împrejurare. Mulţumiri pentru melodiile dedicate, balsam pentru suflet.
Necesitatea unor astfel de nopţi este evidentă, aş spune eu. Cu sau fără şampanie, deşi mă uit la sticla de pe masă şi observ cu surprindere şi cu neplăcere greu disimulată că pare a fi aproape nudă. Or asta nu este bine… De-aia se spune că una este ca niciuna… Bătrânii au şi aveau vorbele lor scoase direct din realitate, precum dopul de la sticlă. Eu m-am împlinit prin tine, dragostea mea, nu voi contesta niciodată asta. Este o concluzie formidabilă – axioma vieţii mele. Şi, dacă uneori greşesc, am să te rog să mă ierţi, omul din greşeli învaţă, s-ar spune…
Iertările ( Adrian Păunescu)
tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi
văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock
ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând
ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi
şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv
ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi
Am o dedicatie pentru voi…stiti, imi pareti genul ala de cuplu care, dupa ce atinge sublimul dragostei, poate sa moara pentru ca se simte implinit. Melodia ii apartine lui Antonio Romani si se numeste “Vedi Napoli, i poi mori” – sa vezi Napoli si apoi poti muri
Auditie placuta:
O astfel de dedicaţie muzicală nu poate fi primită decât cu mare, mare plăcere. Şi îţi mulţumim pentru ea, o ascultăm chiar acum. Noi suntem insomniaci, de regulă, de-aia am găsit eu formularea mai mult sau mai puţin poetică”Colecţionari de noapte”. Ne bucurăm fiindcă ne-ai fost alături şi te-ai implicat activ, aş spune, în acest dialog nocturn în care muzica, poezia şi iubirea (pusă la final, dar cea mai importantă) s-au prins în dans… Gândurile noastre bune!
Mulţumiri pentru aceste rânduri şi acordurile suave care te îndeamnă să asculţi, să mori, să renaşti, iar să asculţi şi tot aşa…
Îmi aduseşi aminte de un alt prieten de nădejde din zona virtuală, Paul Gabor.Nu putem uita de Mikka şi Ajanina două care erau sarea şi piperul petrecerilor virtuale. Las aici un link spre amintirea unei nopţi de pomină, o noapte de iunie desăvârşită, unde postarea Fereastra sufletului a avut comentarii record, peste 200…
Mulţumesc pentru videoclip, minune de om!
Ce bine că ai pus acest link. Prilej de reverii şi melancolii, cu gânduri bune trimise către partenerii nocturni alături de care ne luam la întrecere cu timpul sau îl rugam în gând (eu asta făceam) să ia o pauză… Dar timpul, aşa cum spunea Jose Saramango (bine spunea, în Peştera), e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară..
O poezie tare frumoasă a fost această fereastră a sufletului, şi am citit-o atunci cu plăcerea celui care spera că este scrisă pentru el. Îndrăgostit, ce mai…
Lisandru, facem un joc de cuvinte pentru a induce opinia publică în eroare şi spun cu aceeaşi sinceritate că poezia este scrisă de mine pentru tine , dar dacă o citeşti pare scrisă de un bărbat pentru iubita lui…ha,ha,ha…am încurcat totul spre ameţirea, dulcea ameţire a cititorului…
Toate poeziile scrise de mine îţi erau dedicate, nu o spun doar ca să dea bine, o spun fiindcă aşa este, acesta este adevărul gol-goluţ. Datorită ţie m-am reapucat de scris…
Îmi place stilul tău – şi mi-a plăcut şi atunci – de a scrie poeziile prin prisma bărbatului. Uneori, recunosc, eram destul de intrigat, dar niciodată nu mi-a trecut prin minte că s-ar fi putut întâmpla (blogosfera oferă şi astfel de exemple) să fac curte, gard şi fântână unui mascul. Ar fi fost tare de tot, las imaginaţia să zburde, acum, să pătimesc intens şi continuu pentru doi ochi verzi care s-ar fi metamorfozat, la o adică, în ochi de mascul. Vai de Lisandru, în acele momente… Apropo de scris, e tare frumos ceea ce spui tu acum, iar oamenii care ne citesc ar trebui să ştie cum fac eu pe Zmeul Zmeilor, uneori, pentru că timpul nu-ţi permite să scrii aşa de des cum aş vrea eu. Ai scris ceva? De ce nu ai scris? Când mai scrii? Când postezi? E păcat să nu scrii tot timpul, fiindcă scrii bine etc… Trebuie să recunosc că mă transform în inchizitor, de multe ori, nu rămân numai un îndrăgostit iremediabil, irecuperabil şi incurabil…
Râd cu lacrimi, nu mai pot respira, nu mă pot opri, eşti pur şi simplu o mare figură, o dulce figură şi extrem de plăcută. Te-am întrebat acum ceva minute ce ai fi făcut dacă eram totuşi bărbat, după atâta literatură, declaraţii, iar la întâlnire să apară un bărbat…
O, ar fi fost din filmele cu proşti, cum se spune, eu – cu trandafirul roşu în dinţi, cuprins de o firească emoţie a îndrăgostitului -, iar mnealui cu un rânjet mare pe figură, adică l-am făcut şi pe siroposul ăsta! Bănuiesc că nu ai fi avut, totuşi, indecenţa de a veni să dăm mâna şi să mergem la o bere, în Cişmigiu… Şi mă gândesc cu câtă grijă îmi aranjasem cămaşa şi pantalonii, înainte, pentru că venea Geanina pentru prima oară la mine, plus că am mai povestit că am făcut nişte eforturi fiindcă nu găseam în zonă trandafir roşu. Totul este bine când se termină cu bine, aşa se spune şi aşa este, însă – dacă ai fi fost bărbat – aş fi ţinut minte toată viaţa ziua aceea…
Lisandru, sunt când pe jos, când pe sus din cauza cascadelor de râs. Te lecuia Geaninul de scris poezii pentru femei pentru toată viaţa. Acum am văzut şi cea de-a doua parte a comentariului anterior în care te dai zmeu…ha,ha,ha…cine nu şi-ar dori un astfel de zmeu???
Faci şi tu 13-14, apoi mă laşi în banii mei…
Eşti fenomenal, omul meu drag!
Fac eu şi 3,14, uneori, dacă stau să mă gândesc mai bine, la ore mari. Leacurile Genucului sunt întotdeauna şi binevenite şi bine primite şi bine susţinute, din toate punctele de vedere. De aceea sunt eu pacientul tău, şi tare bine mă mai simt… Mai ţii minte poezia “Pacient”?
Pacient
desprinde cerul la un colţ
trage uşor de el şi înveleşte-mi durerile
aş vrea să le simt albastre
despicate de şirurile ascuţite ale cocorilor
chemaţi către casă din depărtări neştiute
presară pudra de apus pe răni
şterge-mi lacrimile cu mătasea sângerie a răsăritului
şi rămâi în alăturare dulce
lângă fruntea cotropită de febră
pentru a-mi răcori dogoarea
prin zbuciumul neistovit al pleoapelor
într-un salon fără număr
abandonat nemărginirii din ochii tăi
eu sunt pacientul învelit cu cerul
până sub bărbie
O poezie de excepţie, om drag. Cum îţi imaginezi că aş fi putut uita minunăţia aceasta?
Îmi aminteam acum de seara în care ai încurcat codurile a două melodii, una cerută de mine, Mugur de Fluier, cu cea pusă de tine, Nebun de Alb…La ceva timp am început să-mi pun întrebări dacă acea încurcătură nu a fost cu intenţie…ha,ha,ha…importantă, pentru mine, a fost descoperirea unei melodii sublime pe versurile Maestrului Adrian Păunescu…
Las şi cele două melodii pentru încântarea auzului, pentru sufletul celor care iubesc acest gen:
şi
N-a fost cu intenţie, nici măcar cu direcţie. Le-am încurcat pur şi simplu, atunci, stăteam cu ferestrele deschise pentru a mai plasa câte un videoclip strategic, şi chiar am fost foarte surprins atunci când mi-ai spus că Mugur de Fluier devenise, paradoxal, precum în Zona Crepusculară, altceva. Bine că nu erau pe fază băieţii de la Phoenix, asta ar mai fi lipsit. Totuşi, ceea ce spuneam mai devreme s-a adeverit. Viaţa, aşa cred eu acum, că viaţa se juca de-a şoarecele şi pisica, a făcut în aşa fel încât până şi codurile de la You Tube au dus la melodia care ne este aşa de dragă acum – Nebun de alb. O mare piesă, cu versurile nemuritoare (pot să iau bobârnace, dar asta îmi este părerea) ale lui Adrian Păunescu… Şi, dacă tot ni-l reamintim constant, las aici şi o altă poezie de-a sa care mi-a plăcut foarte mult şi-mi place de mor. Primeşte-o cu toată dragostea mea, iubire…
Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre (Adrian Păunescu)
Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.
Să ne iubim cît ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce sîntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.
Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa sîntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sîngelui din noi.
Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.
Să ne iubim, păgîna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Sîntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.
Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.
Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchï în faţa ta.
Ce va iubiti voi 2. Ca si cum ati fi inca la juventutea aia frageda de la 20 de ani. Stii de ce imi amintesc versurile tale? De stilul lui Valery din “Cimitirul marin”:
<>. Cel putin la partea de sugestii noctambule: de cel putin 4 ori ai inserat vocabula “noapte (sau derivatele).
Bine ai venit, Satirikon… Copii în suflete, maturi în gândire, doi maturi-copii cu suflete mari, care îşi trăiesc iubirea în fiecare zi. Mă bucur că ai sesizat şi faptul că – aşa cum reieşea din titlu – am vrut să pun un accent pe partea… nocturnă a relaţiei mele cu Geanina, ca să zic aşa… Gânduri bune îţi dorim şi la cât mai multă iubire, trăită la intensitate maximă!
Ai amintit de o poezie foarte frumoasă a lui Paul Valery – Cimitirul marin. Am căutat-o şi am găsit traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş, sincer să fiu nu ştiu dacă există şi o altă traducere. O poezie lungă, sper ca musafirii mei să o parcurgă, nu vor fi dezamăgiţi…
Cimitirul marin (Paul Valery)
“Suflete iubit, nu năzui către
viaţa fără moarte, ci epuizează
resursele posibilului.”
PINDAR, Pythice, III
Acest pod calm cu porumbei cuminte
Palpită între pini, între morminte;
Amiaza dreaptă ţese-aci-n scântei
Marea, mereu din-nou-pornita mare!
După-o gândire, ce răsplată mare
Să-ţi pierzi privirea-n linişte de zei!
Ce pur efort de mici sclipiri consumă
Atâta diamant mărunt de spumă,
Ce pace pare-a se-nălţa sub cer!
Când peste-abis un soare se aşterne,
Urzeală pură-a cauzei eterne,
Timpul scânteie, Visu-i adevăr.
Tezaur fix, blând templu al Minervei,
Masă de calm, tribut plătit rezervei,
Apă semeaţă, Ochi ce ţii ca-n nod
Atâta somn bogat sub văl de pară,
Tăcere-a mea!… Clădire-n suflet, clară,
Dar copleşit de ţigle de-aur, Pod!
Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape,
Împrejmuit de văzul meu de ape,
În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăţ;
Şi ca spre zei ofranda mea supremă,
Senin scânteietoarea mării stemă
Aruncă-n sus un suveran dispreţ.
Cum fructul piere în plăceri pe limbă,
Cum în deliciu-absenţa i se schimbă
În gura-n care-şi pierde forma lui,
Îmi sorb aici anticipându-l fumul,
Şi cerul cântă-n sufletul ca scrumul
Schimbarea-n zvon a ţărmilor verzui.
Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată!
După-atâtea trufie, de-o ciudată
Lene, dar plină de puteri, scăpând,
Mă dau acestui spaţiu ce străluce,
Peste morminte umbra mea se duce
Şi-mblânzeşte pasul ei plăpând.
Cu sufletu-n solstiţiu, arsă jerbă,
Eu te susţin, justiţie superbă
A razelor cu nemilos pumnal!
Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină;
Priveşte-te!… Dar pentru-a da lumină
Ursuze umbre-şi cer un rol egal.
O, doar al meu, în sine-mi, numai mie,
Sub inimă, pe prag de poezie,
Între neant şi faptul pur, aştept
Ecou-atâtor vagi, interne ranguri,
Amar şuvoi sonor de sumbre ganguri
Sunând un gol mereu vestit în piept!
Ştii tu, captivă falsă din frunzare,
Golf mâncător de palide grătare,
Pe ochii mei închişi, de taine grei,
Ce corp spre leneşu-i sfârşit mă-ndrumă,
Ce frunte-l cheamă în osoasa humă?
O stea gândeşte aici la duşii mei.
Sfinţit, închis, cu foc abstract de linii,
Fragment terestru oferit luminii,
Îmi place-acest podiş cu torţe-n el,
Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,
Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre;
Peste morminte-mi doarme-un val fidel!
Căţea splendidă, alungă idolatrii!
Când ca păstor zâmbind acestei patrii
Însingurat pasc, miei misterioşi,
Alba mea turmă de morminte lente,
Goneşte porumbiţele prudente,
Visele vane, îngerii curioşi!
Ajuns aici, ce va mai fi e lene.
Insecta roade seceta-n antene;
Şi totu-i ars, căzut, primit în dar
În aer pentru-o aprigă esenţă…
Iar viaţa-i vastă, beată de absenţă,
Amaru-i dulce, spiritul e clar.
Cei morţi stau bine-ascunşi aici sub haina
Ţărânii calde ce le suge taina.
Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns
De sine, se gândeşte-n nemişcare…
Frunte completă, naltă-ncoronare,
Eu sunt în tine schimbul cel ascuns.
Pe mine doar mă ai să-ţi ferec teama!
Căinţa, îndoiala mea şi drama
Sunt zgura marelui tău diamant…
Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă,
La rădăcini de-arbuşti o vagă rasă
A şi trecut spre tine, dezarmant.
Ei s-au topit într-o absenţă mată,
A supt argila ostia curată
Şi harul vieţii a trecut în flori!
Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte,
Felul de-a fi, şi sufletul aparte?
Doar viermii torc unde năşteau plânsori.
Strigătul scurt al fetei gâdilate,
Privirea, dinţii, pleoapele muiate,
Fermecătorul sân atras de foc,
Sângele gurii date fără preget
Şi darul ultim, apărat cu-un deget,
Totul se-ngroapă şi reintră-n joc!
Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are
Această mască a minciunii, care
Din val şi-argint aici se lămuri?
Cânta-vei când vei fi doar boare pură?
Nu! Toate trec! Prezenţa mea e bură,
Chiar sfântul neastâmpăr va muri!
Tu, neagră nemurire poleită,
Consolatoare-ngrozitor boită,
Ce faci din orice moarte sân matern,
Minciună mândră şi pioasă scuză!
Cine nu ştie, cine nu refuză
Acest vid craniu şi-acest râs etern!
Părinţi adânci, voi frunţi nelocuite,
Ce sub povara de lopeţi zvârlite
Sunteţi pământ, şi paşii ne-aţi uitat,
Adevăratul vierme, care roade,
Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade,
El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat!
Iubire, sau de mine însumi ură?
Mi-atât de-aproape-ascunsa-i muşcătură
Că zeci de nume, toate, îi convin!
Ei şi! El vede, vrea, visează, atinge!
Îi place carnea mea, mi se prelinge
Chiar în culcuş, şi-ntreg îi aparţin!
O, Zenon! Crude Zenon din Eleea!
Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea
Ce sună, zboară, nezburând deloc!
Mă nasc la zvon, şi mor de fier! Ah, soare!…
Umbră de broască, sufletului care,
Ahile-n mers, stă ţintuit pe loc!
Nu, nu!… Hai, sus! În clipa ce pândeşte!
Corp, sparge-această formă ce gândeşte!
Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt!
Noi prospeţimi, din mare exalate,
Îmi dau iar suflet… O, vigori sărate!
În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt!
Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită,
Piele de leu, hlamidă găurită,
De mii şi mii de idoli mici, solari,
Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre
Mereu muşcându-ţi coada grea de astre-n
Tumult asemeni unei linişti mari,
Se-nalţă vântul!… Viaţa-şi cere partea!
Un aer amplu-mi frunzăreşte cartea,
Din stânci talazul spumegă subit!
Zburaţi în zare voi, orbite pagini!
Voi, unde, spargeţi! spargeţi în paragini
Acest pod calm de pânze ciugulit!
(traducere de Ştefan Augustin Doinaş)
Iti scrisesem si eu cateva versuri incadrate de , dar vad ca nu au aparut. Nu e bai
?
Eu mai stiam o traducere, dar acum nu reusesc sa-mi scormonesc memoria
Heine mai avea cateva versuri, consider eu de capatai pentru oricine doreste sa inteleaga arta poetica a cuiva:
“Poetul anunţă cetăţii, pămîntului că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui cîmp pîrjolit
şi care nu e în stare să cînte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pămîntul bolnav,aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cînte ploile
lumii n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei.
Din “Scrisorile imaginare” ale lui Paler.
O, bine ai revenit, iată cum această noapte este din ce în ce mai frumoasă şi plină de poezie, la propriu. Dacă îţi aminteşti, cumva, cine a făcut o altă traducere la poezia lui Valery, te rog să îmi spui şi mie. O să mai caut şi eu… În ceea ce priveşte pasajul lăsat, jos pălăria şi mulţumesc. O să intru eu la editare şi îl voi bolda, pentru a fi cât mai uşor de citit şi savurat. Aşa trebuie, din punctul meu de vedere… Poetul – profet al speranţei, frumos spus…
Am reuşit să atingem apogeul iubirii fiindcă sufletele noastre vibrează la unison. Nimic şi nimeni nu le poate separa, nimic şi nimeni nu va reuşi să le rănescă. Mulţi se vor întreba cum rezistăm, mulţi vor crede că este doar un vis din care aşteaptă nerăbdători să ne trezim, iar apoi să spună: „Ştiam, aşa ceva este imposibil de atins!” Noi le vom răspunde tuturor să se iubească, fiindcă iubirea respiră prin tot ceea ce ne înconjoară. Tot ceea ce trebuie să facem este să întindem mâna şi să ne deschidem sufletul fără teamă, numai aşa vom fi siguri că am găsit-o.
Îmi şopteşti la ureche: MINCIUNA este inamicul IUBIRII!
Dacă ea va exista, niciodată nu veţi putea trăi fericirea de a iubi total. Vă spunem cu aceeaşi bucurie , să vă deschideţi sufletele, să iubiţi curat şi să nu lăsaţi minciuna să vă răpească cel mai frumos verb inventat„ A IUBI”.
Te iubesc!
Răspunsul la întrebările pe care şi le-ar putea pune cineva este simplu de dat. Fiindcă este un răspuns… trăit de amândoi, în fiecare zi. Compatibilitatea noastră a fost evidentă, încă înainte de ne cunoaşte fizic, de atunci, din acele zile în care ne citeam şi ne comentam pe bloguri, atraşi unul spre celălalt prin intermediul unei forţe irezistibile. Am ştiut din primele momente că este ceva cu tine, îmi spunea ceva că alături de tine îmi voi găsi, finalmente, împlinirea sentimentală pe care o visam şi o doream şi o aşteptam plin de optimism. În faţa ta mi-am deschis sufletul, iar tu ai făcut acelaşi lucru, întru împlinirea acestei mari iubiri…
Te iubesc, iubirea mea…
Nu mai uit momentele în care comentam pe blogurile dragi şi peste tot îmi apăreau fotografia şi comentariile tale. Nu ne comentam atunci scrierile, dar mereu mă întrebam de ce tot îmi apari peste tot…ha,ha,ha…mai mult, de câteva ori când publicam comentariul pe vreun blog apăreau două, mai exact al tău şi al meu publicate instantaneu, la aceeaşi oră, minut, secundă. Mi-am zis, ce naiba se întâmplă, am publicat un comentariu şi au apărut două. Amândoi scriam, fără să ştim unul de celălalt, în acelaşi moment, în acelaşi loc. Asta ce să fi fost, dragul meu drag???
Fericitele coincidenţe ale vieţii. Doi oameni care se apropiau unul de celălalt, fără să îşi dea seama de asta, aproape miraţi de ceea ce li se întâmplă, incapabili să înţeleagă de la bun început că fericirea îi cuprindea pe după umeri, însă curajoşi în acest demers care s-a dovedit a fi unul extraordinar. De fiecare dată când citeam rândurile tale simţeam cummă înfioram fără să vreau, iar pulsul mi-o lua la goană în trap săltat. Au fost momente extraordinare, când intram pentru a mă mai uita o dată la profilul tău, spunându-mi că ar fi prea frumos pentru a deveni şi realitate. Dar iată că nimic nu este imposibil atunci când doi oameni se iubesc. Inevitabil, sunt din ce în ce mai apropiaţi, şi nici măcar kilometrii dinte ei nu mai pot face absolut nimic…
Eşti minunea mea…
Trebuie să recunosc că mi-ai declarat de multe ori cât trafic ai făcut pe profilul meu de pe blogspot…ha,ha,ha, iar eu nu ştiam absolut nimic la acea vreme. Când am intrat pentru prima dată în casa ta virtuală, am descoperit un poem care m-a cucerit. Dacă era proză, mai ales “Apele Tulburi”…ha,ha,ha…nu mă mai prindeai pe acolo, dar poezia este cea care dă ghes sufletului meu. Aşa a fost mereu, aşa va fi mereu.
După poem nu ţi-am mai vizitat blogul câteva zile, dar tu erai un cititor constant al scrierilor mele şi probabil acesta a fost un atu pentru a reveni pe blogul tău literar. Nu regret descoperirea blogului Cristian Lisandru – Ziar Online…ha,ha,ha…parcă aşa era…
Da, Cristian Lisandru – Ziar Online, aşa era, ca să răspund întrebării tale. Iubire, norocul meu că nu m-ai prins cu Apele Tulburi, cine ştie ce s-ar fi întâmplat? Dar eu cred că tot aici am fi ajuns, unul în braţele celuilalt. M-ai atras de la bun început şi am bătătorit cărări, pentru că eram şi foarte curios. Dar nu puteam, evident, să te şi informez în legătură cu inerentele mele insomnii. Mă atrăgeai ca un magnet, asta era situaţia, la data respectivă. Acum m-am lipit de tine definitiv, ca marca de scrisoare. Şi nici nu doresc să mă dezlipesc… Şi iată – trag concluzia – m-a ajutat poezia în amor, nu pot decât să îi mulţumesc pentru asta…
Declaraţiile tale sunt acoperite de o sinceritate copleşitoare. Să rămâi pe veci lipit de sufletul meu, aşa îţi stă bine, om drag. Acum, dacă tot îmi spui despre cărările bătătorite pe blogul meu, poate îmi divulgi şi numele primei poezii pe care ai scris-o cu dedicaţie pentru mine. Ce să faci cu femeile, le dai un deget şi te vor cu totul, aşa păţiţi voi, bărbaţii romantici, cei care scrieţi poeme în care explodează pasiunea şi ne faceţi pe noi, cele ce aparţinem sexului frumos, să visăm la iubiri sub clar de lună, tandreţe…
Lipit, lipit, lipit. Şi nu s-a inventat vreo chestie, vreun ingredient magic care să mă dezlipească de acolo. O să devin una cu tine, ceea ce nici nu este rău! În ceea ce priveşte prima poezie pentru tine, ştiu că tu ai talente detectivistice deosebite, aşa că este evident că vei reuşi să dai de ea, până la urmă. Tocmai de aceea, pentru a nu intra eu pe blogul vechi, prin date şi postări, te las pe tine, scumpa mea. Oricum, prima poezie pentru tine este scrisă mult mai devreme decât crezi… Femeile… Tare tristă ar fi viaţa fără sexul frumos. Şi curios, he, he!
Grea misiune îmi dăduşi, om drag. Nu ştiu dacă o voi putea duce la bun sfârşit, e complicat, dar promit să fiu conştiincioasă în ceea ce priveşte descoperirea primului poem dedicat mie.
“Oricum, prima poezie pentru tine este scrisă mult mai devreme decât crezi”, fraza aceasta îmi îngreunează cumva misiunea…
Îmi amintesc şi de petrecerile virtuale, de toate şampaniile desfăcute virtual, Şampanie Franşuzească de Calitate din 1907, 5 STELE
Cristal Louis Roederer
originală, nu făcătură,
de fursecurile speciale, de biscuiţii roz de Reims pe care i-ai mâncat tot virtual, tot pentru prima dată pe blogul meu şi ţi-am spus atunci să-ţi pui o dorinţă, iar răspunsul tău a fost:“Mi-am pus şi dorinţa, nu vă pot spune care este, dar e de bine… Noroc! Buni şi biscuiţii, am dat buzna peste tine şi ronţăim tot, precum şoriceii. Apropo de şoricei, azi vine o postare cu dânşii, de aceea l-am pus pe Mickey pe blog… Cam sumbră ea, dar aşa e după chef, parcă am intuit eu ceva azi!!! “
Ha! Sunt convins că vei fi conştiincioasă, după cum te cunosc eu. Şi te cunosc, aş, zice, nu laşi tu nimic neterminat, indiferent de situaţie… A fost vorba despre un “indiciu” care nu te ajută deloc, dar tocmai asta este ideea, Hercule Poirot cu ochi verzi şi ispititori. Nici eu nu am cum să uit acele petreceri virtuale, erau nopţi excelente, din toate punctele de vedere, cu prieteni virtuali deosebiţi şi replici spumoase, spumoase, spumoase… Trece timpul ca nebunul, treceam de la folk la muzică de petrecere cu o plăcere nebună. Şi nu ne supăram deloc atunci când aveam ochii cârpiţi de somn, dimineaţa. Îmi aduc aminte cum ne-a spus Paul Gabor să punem “Căluşul”! Vremuri frumoase…
Postarea era din “Ape Tulburi”, “Şoarecele”, ar trebui să o aduc pe şi pe acest blog, mi-a plăcut de acel şoarece care dădea lecţii de comportament şi făcea un rechizitoriu oamenilor…
Sa nu te miri de anumite coincidente, caci sunteti suflete pereche, luminate de sfesnicul dragostei. Eu nu pot decat sa va admir deoarece am avut norocul sa va citesc primele randuri atinse de sentimentele cele mai frumoase..
Fiti binecuvantati dragii mei! Lasati dragostea sa invinga.
Ne-aţi fost alături chiar de la început, or asta nu putem uita niciodată. Ne-aţi trimis gândurile dumneavoastră de bine, de fiecare dată, iar în momentele mai dificile v-am simţit alături de noi, cu sufletul. După cum spuneam şi într-unul din comentariile nopţii trecute (o altă noapte aproape magică), viaţa ne-a împins unul către celălalt, pe mine şi pe Geanina. Şi dorim tuturor să aibă parte de cât mai multă iubire. Şi să creadă în coincidenţe, aşa cum spuneţi şi dumneavoastră.
Gândurile noastre bune şi îmbrăţişări!