mă confund cu pământul
respir zăpada
ierni încovrigate s-au refugiat
în nările uimite
le-am urlat pe fiecare
am prăpădit şirul
mi-a rămas gustul de alb
trăiesc încremenit
sub tăcerea neprihănită
sita cerului
cerne frig peste pădure
aud că vor fi tăiaţii brazii
din nou
împodobirea lor postumă
este pofta anuală
a unor oameni care se spânzură
cu ghirlande multicolore
în clinchetul paharelor
animalele
nu scot cozonaci din cuptor
nu strigă
altădată o s-o facem şi mai lată
hibernează neauzite
închise în morminte de zăpadă
şi aşteaptă
dezgheţul impetuos
al unei alte lumi
Cristian LISANDRU (9 decembrie 2010)
Frumoasa poezie. Scrieam si eu candva, ca as vrea sa fiu un brad daca nu as fi om. Iubesc brazii, lupii, pietrele, dar mai ales oamenii. Si pentru voi mai exist si lupt sa traiesc si sa fiu cat mai aproape de oamenii adevarati. Fara brazi, fara lupi si fara pietre nu vom ramane niciodata. Sunt sigura. Si oamenii adevarati exista, asteapta, uneori zeci de ani sa fie redescoperiti. Toate cele bune Cristiane! Viorica
Mulţumesc. Poeziile lupului îmi sunt foarte, foarte dragi. Şi eu le recitesc cu plăcere, de fiecare dată. Sper să nu rămânem, până la urmă, şi fără barzi şi fără lupi şi fără întreaga natură…
Pingback: CENACLU DE SĂRBĂTOARE: Poezia zilei de 13 decembrie 2010 « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: POVESTEA CONTINUĂ… « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: Il crede cineva pe Boc? « Dum spiro, spero
Pingback: SINAGOGA NEOLOGĂ DIN BRAŞOV (3) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI
Pingback: Basescu se sperie de cei care sunt impotriva lui si nu pot fi ‘cumparati sau arestati’ spune Victor Ponta pe blog « Hai ca se poate!
În iarna asta avem buzele-ngheţate şi cântul este unul surd. Animale hibernează că aşa e firea, iar românul hibernează, tot că aşa îi firea şi frica de a pricepe şi a vrea să mai sădească un pom.
Buzele noastre totuşi se vor deşcleşta când primesc sărutul iubirii, dar suntem puţini…
Există speranţe, tizule… Tocmai de acea scriem foarte des despre iubire, despre sentimente curate, despre frumuseţea fiecărei zile, despre cât este de teribil un apus de soare sau un răsărit. Chiar dacă suntem obligaţi navigăm de foarte multe ori prin ape tulburi, vâslind cu mâinile goale, tot nu ne lăsăm… Îţi trimitem toate gândurile noastre bune şi să ai un început de săptămână excelent, din toate punctele de vedere…
Pingback: CENACLU DE SĂRBĂTOARE: Poezia zilei de 12 decembrie 2010 « Poezieromaneasca's Blog
animalele
nu scot cozonaci din cuptor
nu strigă
altădată o s-o facem şi mai lată
hibernează neauzite
închise în morminte de zăpadă
şi aşteaptă
dezgheţul impetuos
al unei alte lumi
Am impresia ca animalele au o doza de intelepciune ceva mai ridicata decat a speciei vecine bipede. Escapismul in distractii care caracterizeaza viata umana nu este specifica lumii salbatice. Pana si lupul tau pare a avea mai multe idealuri decat omul care traieste printre…pahare!
Lumea paharelor este pentru unii plină de bucurii, trăite, degustate, date peste cap, prilej de melancolie sau de comă alcoolică. Tot ele dau şi durerile de cap aferente, atunci când cauţi zeama de varză. Lupul din poeme preferă apa de izvor. Autorul poemelor, ca să fiu sincer, mai adastă şi în faţa unei beri sau a unui şpriţ. Dar evit ghirlandele… Mulţumesc pentru trecere, o seară cât mai bună, alături de cei dragi!
din pacate asa este. si apropos de vanatoare, as intelege-o daca ar fi facuta asa cum o fac lupii tai, din ratiuni legate de hrana… dar sa o transformi in divertisment este gresit. ma bucur mult ca ti-am descoperit blogul si gandurile, pe curand Cristian si o duminica placuta
Ceea ce se şi întâmplă, din păcate, după cum spui şi tu. Omul are această “plăcere” nenorocită de a duce arma la ochi din dorinţa de a face show. Animalele vânează doar pentru a-şi asigura hrana şi nu fac niciodată din asta o plăcere… Plăcerea este reciprocă, Bogdane, la bună recitire şi un final de săptămână cât mai bun, alături de cei dragi…
Pingback: Ocupat pentru un veac « Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine.
superba poezia dar totusi atat de trista caci omul pare sa fi invatat doar sa consume, sa devoreze, again and again
Şi nu se satură niciodată, asta este partea cea mai gravă. Iar când simte că s-ar sătura, pleacă din nou la vănătoare, pentru că aşa este cool…
Pingback: CENACLU DE SĂRBĂTOARE – Ziua 3 – 12 dec. 2010 « Poezieromaneasca's Blog
Pingback: Edvard Munch(12 decembrie 1863 – 23 ianuarie 1944), pictor norvegian « my heart to your heart
Parcă și plăcerile dor!Ale noastre.
Lumi paralele-
”animalele
nu scot cozonaci din cuptor
nu strigă
altădată o s-o facem şi mai lată
hibernează neauzite
închise în morminte de zăpadă
şi aşteaptă
dezgheţul impetuos
al unei alte lumi”
De multe ori, da. Şi rămânem lumi paralele, orice s-ar întâmpla… Gânduri bune, Gina!
Pingback: mult mai aproape de cer de Ottilia Ardeleanu « Poezieromaneasca's Blog
numai animal să nu fii!
numai lupul poate şti cum e fără pădure…!
o zi de decembrie frumoasă!
Ottilia
La fel, Ottilia… Să ai parte de un final de săptămână cât mai bun!
Toti care au sange de roman sa ne rugam sa revina cat mai repede conducatorul MARELE LUP ALB .
Să sperăm că va veni, până la urmă…
Poate ca nici oamenii nu vor mai petrece ca altadata.multi dintre ei nu mai sunt oameni.S-au transformat in vietuitoare.
O metamorfoză înspăimântătoare, însă reală. Şi se pare că nu realizăm asta decât foarte târziu sau niciodată… Gânduri bune, Gabi!
Pingback: Felix Nussbaum(11 decembrie 1904 – 2 august 1944), pictor german suprarealist « my heart to your heart
Pingback: Ivona Boitan – Negru de fum | Ioan Usca
Lupii din imagine îşi aşteaptă conducătorul, pe nimeni altul decât Marele Lup Alb. Speră că revenirea este aproape, aşa cum sperăm şi noi …
Mulţumesc pentru acest videoclip. Sunt sigură că musafirii tăi dragi o vor reasculta cu plăcere.
Te iubesc, Lisandru!
Simpatici mai sunt… Sper ca aşteptarea să le fie scurtă şi să urle numai de bucurie… Te iubesc, dragostea mea… “Căciula” din Cenaclu este o melodie cu mesaj de nota 10. Păcat că un astfel de mesaj este demonetizat azi, spre bucuria celor care nu doresc decât să ne determine să stăm cu botul pe labe…
auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.
Pământul, frunzele şi cerul îl cunosc prea bine.
Voi îl auziţi?
Reuşim să îl “auzim” în fiecare zi de duminică prin scrierile tale dedicate lupului.
Ooooo, ce frumuseţe… Beţie de culoare şi alb. Şi un năsuc care adulmecă mirosul vieţii… E atâta puritate în fotografia asta… Am să las o melodie a celor de la Metallica, Of Wolf and Man. O piesă care îmi place mult… Te iubesc, minunea mea…
Povestea scrisă de Felix Crainicu şi Cristi Ioniţă, adusă de tine pe coala virtuală, ne face cunoştinţă cu un bărbat în floarea vârstei, cu părul alb ca neaua, preotul lui Zamolxis, care îşi îndeplinea cu bucurie menirea pentru care exista. Trăind în mijlocul pădurii, în tovărăşia animalelor, a reuşit să deprindă gesturile acestora, limbajul şi, aşa cum spune legenda, le cerea sfaturi.
Apropierea este fenomenală din punctul meu de vedere.
Mulţumesc pentru aceste acorduri, om drag!
Când am citit pentru prima oară această legendă, am lăcrimat. Sunt atât de departe de acele vremuri şi uităm că avem atâtea legende frumoase, nefiind necesar să tot importăm de la alţii făcături numai bune de speriat copii. Legendele noastre vorbesc despre demnitatea pierdută, despre curaj şi despre sacrificiu. Despre felul în care trebuie să treci prin viaţă fără să cazi în genunchi…
O scriere despre înţelepciune, demnitate, despre prietenia sinceră, curată precum blana lupului alb. Împresionantă continuare, rânduri care scriu despre cât de bine se poate înţelege omul cu animalele, despre dialogul de excepţie pe care aceştia îl au, despre modul în care se sfătuiesc, despre cât de bine poţi conduce o haită de lupi pentru a nu îndura umilinţa la care eşti supus în anumite momente ale vieţii.
Copleşitor este şi modul în care preotul reuşeşte să-i determine pe prietenii săi lupii cum să-şi selecteze hrana.
Este un text-cheie, spun eu, şi se pot trage multe învăţăminte din el. Din păcate, pe la şcoli se propun cu totul altfel de lecturi suplimentare, de parcă ne-ar fi jenă cu bagajul nostru de scrieri dragi. O să uităm şi cine au fost dacii, în ultimă instanţă…
Mi-am adus aminte de o poezie pe care am scris-o mai demult şi nu pot să nu o pun aici:
Mi-e trupul o Sarmisegetuză… (Cristian Lisandru)
Mi-e trupul o Sarmisegetuză
În care sufletul – Decebal renăscut la viaţă
Pentru a scoate la lumină demnitatea pierdută –
E pregătit să bea din nou cupa cu otravă,
Făcând în necaz celor care mă asediază cu ipocrizie
Şi doresc să îmi rezerve statutul de prizonier
Al societăţii de consum…
Între zidurile Sarmisegetuzei-Om
Curge sânge fierbinte şi vers de dor,
Manelele au fost scoase în afara legii,
Iar folkul ridică înspre cer flăcările acordurilor
Mângâiate cu delicateţe pe grif de chitară…
Plutesc pe Danubius salutând Porţile de Fier,
Făcând haz de armatele străine care vor să arunce
Poduri efemere peste propria-mi libertate,
Ridic baricade din topuri de hârtie scrise cu viaţa mea
Şi lansez către asediatorii permanenţi
Săgeţile ucigătoare ale pamfletului…
Cupa cu otravă nu mă înspăimântă,
Este doar recipient în care găsesc licoarea
Ce deschide poarta către ceea ce am fost cu adevărat
Şi nu mai suntem…
Alături de mine, tu, ca o zeiţă trezită din somn auto-impus,
Îţi ridici braţele către cerul dacic,
Invocând spirit pur,
Neîntinat de neologismele dicţionarelor
Rescrise conform noilor norme…
Uimitoare este transformarea preotului în Marele Lup Alb, dar aceeaşi intensitate este simţită şi când citim despre nenumăratele victorii ale dacilor obţinute cu ajutorul lupilor.
“Între zidurile Sarmisegetuzei-Om
Curge sânge fierbinte şi vers de dor,
Manelele au fost scoase în afara legii,
Iar folkul ridică înspre cer flăcările acordurilor
Mângâiate cu delicateţe pe grif de chitară…”
Realitatea vremurilor noastre se scrie cu fiecare cuvânt în aceste versuri aşternute de gândurile tale pentru spiritul nostru.
Uite că în această seară am făcut o trecere frumoasă de la realitate prezentă la realitatea lupului, apoi am început să ne referim la daci şi la Zamolxe. Marele Lup Alb ar trebui să ne guverneze pe toţi, măcar metaforic… Cotrobăiam prin folderul cu poezii şi am mai descoperit una:
Mi-a dat bineţe un dac (Cristian Lisandru)
Am întâlnit,
Pe o potecă de munte ce ducea către cer,
Un dac… M-a întrebat dacă latinizarea totală
A şters până şi amintirea graiului lui Decebal
Şi nu am ştiut ce să răspund…
Dacul era un bărbat mândru, în putere,
Stătea cuşma peste pletele sale dalbe şi lungi
Ca o coroană, iar în mână avea sabia încovoiată
Pe care o mai putem admira,
Dacă nu suntem ocupaţi cu shopping-ul,
Pe columna lui Traian…
Nu mi-a spus numele lui,
Nu m-a întrebat ce nume port
Sau ce mă mână pe acea potecă de munte,
Drum către cer…
Mi-a spus doar că la Sarmisegetuza
Mai aşteaptă Duhul lui Decebal vuiet prelung
Din capul de lup
Şi că dacii înălţimilor celeste pretind semnalul
Pentru a-şi recuceri chiar şi ceea ce străinii
Nu au putut cuceri vreodată,
Dar am vândut noi – demnitatea…
L-am privit pe dacul mândru
Cum cobora pe potecă, către o stână
Pe lângă care trecusem mai devreme,
Şi m-am simţit cuprins de liniştea interioară
Îndelung căutată…
Am avut certitudinea, chiar în momentul acela,
Că mi-a vorbit istoria noastră adevărată,
Prin glasul lui Zamolxe…
Sărut ochii şi-o sprânceană!
“Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. ”
Un final pe care-l trăim şi astăzi, cu siguranţă îl vor trăi multe generaţii ce vor urma, un final despre trădare, frică şi trădătorii care sperau la avuţii mai mari. Istoria se repetă, aşa a fost mereu, doar noi ne imaginăm sau trăim cu iluzia că trădătorii, pupincuriştii se găsesc doar în aceste vremuri.
“Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
- Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
- Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. ”
Citesc şi recitesc versurile lăsate de tine şi desprind mesajul cu aceeaşi tristeţe din aceste rânduri:
“Mi-a spus doar că la Sarmisegetuza
Mai aşteaptă Duhul lui Decebal vuiet prelung
Din capul de lup
Şi că dacii înălţimilor celeste pretind semnalul
Pentru a-şi recuceri chiar şi ceea ce străinii
Nu au putut cuceri vreodată,
Dar am vândut noi – demnitatea…”
Eu sunt convins că ochi de daci ne pândesc din înalturi şi îşi trăiesc nemulţumirea care poate deveni veşnică. Iar acei “foarte mulţi” ani vin ca o lespede de mormânt oeste groapa în care ne tot afundăm, atraşi mai mult de miraje colorate decât de imaginea dacilor de pe columnă. Cât despre Zamolxe, suferă în tăcere…
mă confund cu pământul
respir zăpada
ierni încovrigate s-au refugiat
în nările uimite
le-am urlat pe fiecare
am prăpădit şirul
mi-a rămas gustul de alb
Poemul se deschide printr-o strofă în care se simte dorinţa de a respira binele, de a simţi gustul vieţii pure, a acelei vieţi pe care o căutăm asiduu clipă de clipă.
Îmi imaginez de foarte multe ori că şi animalele îşi caută mute acea linişte din care să nu mai fie deranjate de nimeni. Privirile lor spun multe, de fiecare dată, ar fi extraordinar dacă am putea descifra un astfel de cod… Dar “prăpădim şirul” gândurilor mult prea des şi ne rămâne gustul… Nu ştiu dacă neapărat de alb, numai lupul poate confirma asta…
trăiesc încremenit
sub tăcerea neprihănită
sita cerului
cerne frig peste pădure
Această încremenire poate fi simţită prin trăiri diverse, trăiri generate de cele mai multe ori de factori care nu depind de noi, dar care ne afectează viaţa cotidiană. Oricât am încerca, în unele situaţii, să ignorăm factorii generatori nu pot declara că reuşim de fiecare dată. Cerul vieţii cerne peste suflet trăiri şi trăiri…
Până la urmă, totul devine o înşiruire de trăiri şi de încremeniri temporare, dragostea mea… Suntem supuşi unui tratament insensibil din partea fiecărei zile, poate tocmai este farmecul, altfel ne-am plictisi iremediabil… Sunt cernute peste noi toate cele, dacă pot să spun aşa. Şi le acceptăm, cu bucurie sau întristare… Te iubesc…
Sper să fie doar un zvon, la ştiri au anunţat că anul acesta brazii se vând în ghiveci având în dotare şi rădăcina. Oamenii se vor bucura de frumuseţea zilelor lui decembrie, de sărbători şi de zăpadă. Oamenii trimit salutări de bine lupului şi viaţă pură în anul ce tocmai începe. Să sperăm că nu vor fi anunţate decese în număr record în urma atîrnării ghirlandelor.
Te ador, minune de om!
Să sperăm şi că nu se va ajunge în marş forţat la spital, din cauza numărului prea mare de sarmale, aşa cum se întâmplă în astfel de momente… He, he… Brazi cu tot cu rădăcină? Asta nu-i rău, pe lângă brazii cu miros de portocale. Chiar mă întreb ce farmec ar mai avea un astfel de brad. De ce nu direct un portocal???
Te sărut pe suflet, iubire…
Animalele simt aroma cozonacilor şi se îmbată cu gândul că viaţa oamenilor este la fel de aromată. Ascultă muzica de petrecere şi zâmbesc atunci când văd veselia de pe chipul lor, sigure fiind de faptul că toată suflarea este fericită. După aceste constatări se retrag către mormintele de zăpadă pentru descoperirea lumii reale.
Rămânem două lumi care se intersectează extrem de greu. Iar atunci când se intersectează, face omul ce face şi rupe punţile. Printr-un foc de armă (aşa cum scriam mai demult, în Omul şi Lupul), printr-o defrişare, printr-un buldozer care nu are milă de niciun bârlog.
Te sărut pe suflet, iubire, şi chiar mi-e dor de o pădure netulburată, ca într-o poveste încă nescrisă…
Cu toată dragostea…
JERTFA LUPULUI
ALB
de Pavel Coruţ
Sunt punte către celălalt tărâm,
Cu trupul meu vă voi deschide cale,
În urma voastră eu o să rămân
O seară-albastră dintr-o blândă vale.
Cu mâna-ntinsă am cerşit la Porţi
Un strop curat din sfânta nemurire.
Eu, cel urât şi cel hulit de toţi,
Voi înflori a voastră regăsire.
Veţi trece peste mine ca pe drum,
Cu ochii-n steaua cea de mine-adusă.
Veţi fi departe-n zările de fum,
Eu voi dormi sub ţarina supusă.
Mă veţi simţi alăturea de voi,
Un ram de timp, înveşmântat în soartă,
Veţi pomeni de vremea de apoi,
De Lupul Alb ce v-a trecut de Poartă,
În viitor, în seri târzii, cuminţi,
Trecuţi de vad şi mângâiaţi de stele,
Când pruncii-or fi deja bătrâni părinţi
Şi-or bea râzând, la nunţi, visele mele.
O poezie deosebită, iubirea mea… O citesc de fiecare dată cu mare bucurie, pentru că Pavel Coruţ a reuşit să versifice tare frumos o legendă deosebită, legenda nemuritoare a lupului alb. Iar Daniel Avram a compus o melodie care îţi dă fiori.
Am să las aici un link, către un site care se numeşte “penUltimul dac”. Este vorba despre Legenda Marelui Lup Alb şi merită citită.
”aud că vor fi tăiaţii brazii
din nou”
mi-ai pus un junghi la inima cu imaginea asta cântată.
E ca-n Forrest Gump – “again”… Din nefericire, la un moment dat s-ar putea să rămânem fără brazi. Noroc cu plasticul, dacă noroc se poate numi…