Gândul că ai fost…

Am să încalec vântul şi voi pleca departe,
Cu soarele pe umeri, cu suflet formatat,
Voi fi doar o erată de la sfârşit de carte
Sau menestrel ambiguu, din cântec evadat.

Se va mai spune-n spate „S-a dus şi nu mai vine”,
La ştirile de seară voi fi dat dispărut,
Poate vreun gură-cască va crede că mi-e bine,
Că tocmai de aceea nu am mai apărut,

Că mi-am făcut curaj şi am fugit de toate,
Oricum sunt toate, astăzi, frântură de coşmar,
Şi se va presupune c-am spus „Nu se mai poate,
Voi pune punct de astăzi, nu-i totul în zadar”.

Când am să fiu oriunde, lipit de orizonturi,
Nu voi avea motive să meditez constant,
Nu voi mai da nici şpagă, nu voi mai vinde ponturi,
Şi am să-mi fac din mine posibilul calmant.

Promit să-ţi scriu. De toate. Ce-am să văd prin lume,
Ce fel de oameni urlă, ce fel de oameni tac,
Ce fel de clovni învaţă să nu mai spună glume
Sau cum devine viaţa ca vârful unui ac.

Să nu-mi trimiţi răspunsuri, nu las nici o adresă,
Mă duc de colo-colo, călătoresc hai-hui,
Îmi scriu propriul scenariu, îmi joc propria piesă,
Şi te-aş ruga, iubito, să nu spui nimănui.

Îmi va fi dor de tine pe vreun peron de gară,
Plimbându-mă haotic, fără să am vreun rost,
Voi strânge-atunci în braţe, pentru ultima oară,
Doar umbra ta, iubito, şi gândul că ai fost…

Cristian LISANDRU (croind scenarii absurde, spre amuzamentul permanent al Geaninei. Te iubesc, frumoasa mea…)