Smooth jazz, un saxofon şi o femeie în rochie verde – prima parte (FRAGMENT DIN ROMANUL “Romanul care se scria singur – apărut 2011)

Saxofonistul se apleca deasupra instrumentului, ca un îndrăgostit incurabil, chinuit de o permanentă dorinţă fizică în faţa căreia nu putea opune rezistenţă, iar degetele lungi apăsau pasional clapetele metalice, în timp ce suflul extras din plămânii ascunşi sub o cămaşă înflorată oferea poftă de viaţă notelor cu inflexiuni magice. Smooth jazz, la ore pierdute prin întunericul unei alte nopţi, pe o scenă asupra căreia cădea lumina unui singur proiector, în mijlocul unui anotimp rece, predispus la înfigerea ţurţurilor în streşinile indiferente şi la hârjonire hibernală cu termometrele timorate. Câteva mese mici, rotunde, îmbrăcate în alb, pe care chelnerul de serviciu aşezase boluri roşii din interiorul cărora pulsau flăcările unor lumânări parfumate. O părere de fum, albastră, şerpuitoare, lascivă, insinuându-se printre clienţii pierduţi în gânduri, mângâindu-i pe umeri, invitându-i să se ridice şi să se mişte pe ritmul leneş, sub ochii închişi ai saxofonistului care dădea senzaţia că se contopeşte cu instrumentul său, transpus într-o altă lume sau, poate, chiar într-un alt timp.

Femeia avea o rochie verde. În respectivul decor, s-ar fi potrivit mult mai bine una roşie sau una neagră, neapărat decoltată provocator, astfel încât privirile bărbaţilor seduşi (atât muzical, cât şi erotic), să poposească între sânii mari, descoperiţi doar pe jumătate, spre exacerbarea curiozităţii şi a libidoului.

Însă rochia verde era departe de a fi provocatoare. Decolteul îngust (îl văzuse atunci când ea intrase şi se aşezase la masă), nu permitea privirii decât contactul cu lănţişorul de aur de care fusese agăţat un medalion oarecare. Spatele femeii nu era gol, astfel încât niciun bărbat din încăpere nu-şi putea plasa un virtual deget arătător între omoplaţi, pentru a coborî, apoi, încetul cu încetul, prelungind şi amplificând satisfacţia, înspre mijloc, către locul magic în care ar fi simţit nevoia să cuprindă între palme şoldurile fierbinţi.

Fuma. Trăgea cu voluptate din ţigară, iar buzele pline (ruj roşu aprins, aici se încadra bine în decor) se strângeau pătimaşe în jurul filtrului lung şi păreau a se dezlipi cu foarte mare greutate de el. Savura fumul, înainte de a-l lăsa să iasă, îl ţinea captiv, torturându-l, apoi îi urmărea traiectoria cu privirea şi, ca şi cum acesta ar fi fost gestul cel mai nimerit, la acele ore, ducea din nou ţigara la gură şi oferea buzelor un alt moment de plăcere. Păr lung, negru (sclipiri albastre-verzui), ondulat, revărsat peste umerii (rotunzi, catifelaţi la atingere, evident) ascunşi de materialul rochiei care acoperea picioarele până deasupra pulpelor, puse una peste cealaltă, fără nicio conotaţie ostentativă. Pantofi asortaţi, un toc cui de lungime medie, vârfuri ascuţite care ţineau captive degetele delicate (şi le închipuia aşa, ţinând cont de ceea ce i se desfăşura sub ochii curioşi).

O privea dintr-o parte, admirându-i profilul, încercând să-şi imagineze gândurile care îi treceau prin minte în timp ce expira fiecare fum. Observase că avea degete lungi (ţigara le scotea în evidenţă, te determina să le priveşti cu cea mai mare atenţie), cu unghii lăcuite. În faţa femeii, un pahar cu vin alb, pe jumătate golit, aşteptând atingerea acelor buze destinate (neapărat) unor sărutări nesfârşite, în timpul cărora exista riscul să fie zdrobite de alte buze, bărbăteşti. Îşi imagină, pentru câteva secunde, un astfel de sărut sălbatic, cu o astfel de femeie, sub ploaia fină a unor acorduri revărsate din acel saxofon. Nu putea să se gândească la o muzică oferită de nişte boxe,  spre exemplu, indiferent de fidelitatea lor sau de firma producătoare. Nu. Saxofonul era esenţial. Saxofonistul putea fi eliminat extrem de uşor din scenariu (în consecinţă, bărbatul scoase un burete din propriile gânduri, şterse personajul, fără regrete, iar pe scenă continuă să se mişte, într-o parte şi în alta, doar saxofonul, ca într-un film abstract sau absurd sau…), însă instrumentul nu. Ar fi fost o… blasfemie? Substantiv pretenţios, dar exprima cel mai bine ceea ce gândea el în acele momente…

Cristian LISANDRU (12 ianuarie 2011)

Sursa foto – cozijn.nl