Coridorul – partea întâi

” – E bunicel, spuse el. Tu l-ai făcut?
- Nu, spiriduşii. Vin la ceas de noapte.
Îmi cârpesc încălţările şi mai fac câte un desen.”
(Stephen King  – “Duma Key”)

Pe măsură ce înainta, coridorul îşi micşora lăţimea şi trăia certitudinea că două fălci de beton îl vor strânge, până la urmă, mistuindu-l dureros, rupând cu dinţi uriaşi şi ascuţiţi bucăţi mari de carne sau de oase, trimiţându-l –  fărâmiţat corespunzător – într-un stomac imens în care sucul gastric urma să termine grabnic toată treaba începută prin procesul de masticaţie…

Vru să se întoarcă din drum, dar fu incapabil să-şi ducă gândul salvator (era doar o ipoteză) până la capăt. Dacă ar fi întins braţele, ar fi simţit cu siguranţă răceala de gheaţă a pereţilor zugrăviţi în alb de spital care se apropiau de trupul său, însă nu o făcu. Cum este să mori strivit între doi pereţi ai unei case pe care de-abia ai cumpărat-o, prin intermediul unei agenţii imobiliare al cărei site lăuda ofertele inegalabile şi pretindea că fericirea este la doar un pas de tine?

Plăcile mari de gresie semănau cu o tablă de şah, iar el îşi închipui că va ajunge la capăt, pe ultima linie, şi va striga din toţi rărunchii am învins, ha, ha, am învins, acum pot să mă transform în altă piesă şi o iau de la capăt! Se văzu ridicând pumnul în aer, desfăcând degetele şi arătând semnul victoriei pereţilor traşi pe sfoară. V-am făcut, degeaba scrâşniţi cu măselele de cărămidă, înciudaţilor!

Ideea îl făcu să râdă. Ce absurditate, pereţi înciudaţi. Înciudată putea să fie doar Amalia, atunci când el uita să mai ajungă acasă, preocupat la modul extrem de deranjant (pentru ea) de pariurile sportive. Sau în serile în care urmărea meciurile de fotbal american şi bea bere după bere, poate din dorinţa nerostită de a se trezi, la un moment dat, cu o burtă de baron Münchausen.

Ei, da, Amalia era înciudată atunci, strângea buzele dezaprobator,  ţuguindu-le aproape indecent, bătea tactul din piciorul stâng, încălţat în papuc cu puf albastru şi ochi de Mickey Mouse (privirea era crucişă), şi ofta resemnată, ridicând ochii către lustra din tavan, parcă implorând mila divină sau intervenţia bruscă a vecinilor de deasupra, cei care loveau  cu un băţ în podea de fiecare dată când sonorul televizorului era peste limitele admise impuse chiar de ei.

(Va urma)

Cristian LISANDRU (decembrie 2010)

Sursa foto – scenicreflections.com