Coridorul – partea a treia

“Imaginile sunt încărcate de magie, după cum ştiţi.”
(Stephen King – “Duma Key”)

(Partea întâi – AICI. Partea a doua – AICI)

Nici nu-şi putea imagina altceva, prea se guduraseră pe lângă el (suntem onoraţi să devenim partenerii dumneavoastră în afaceri imobiliare, se vede că aveţi nevoie de un loc în care să vă simţiţi cu adevărat acasă), prea îi oferiseră cafele şi fursecuri (cafeaua avea prea mult zahăr, ceaşca era ciobită, iar fursecurile-steluţă aveau un gust ciudat, o combinaţie respingătoare de acru şi iute care îi întorsese stomacul pe dos), prea îl conduseseră  amabili şi slinoşi până în parcare, după ce semnase contractul cu stiloul aurit oferit chiar de unul dintre ei (şi nu uitaţi să ne sunaţi, stimate domn, suntem convinşi că veţi dormi ca un prunc chiar din prima noapte, felicitări pentru alegere, încântătoare perspectivă!)…

Îi înjură câteva secunde. Regretă că fusese de la bun început un tocilar de care râdeau toţi colegii şi că pierduse timpul prin biblioteci prăfuite, studiind marii scriitori ai unei lumi în care tocmai scriitorii nu aveau ce să caute (părerea lui, susţinuse şi o conferinţă pe acea temă,  şi chiar avusese spectatori, spre surprinderea Amaliei), în loc să bată maidanele, să tragă fetele de sfârcuri şi să înveţe toată gama de înjurături spumoase.

Pereţii îi atingeau acum umerii. Gândi că a fost şi a rămas un prost care nu şi-a scris nici măcar testamentul, poate că ar fi trebuit să facă asta încă de când se mutase în noua casă (he, he, poate în mormânt, ia uite cum te apasă realitatea, la propriu!). Se întoarse într-o parte şi se sprijini cu spatele de perete. Peretele din faţa sa îi presa, deja, pectoralii, iar plămânii încercară să încheie un iluzoriu pact de neagresiune şi respiraţia deveni sacadată, pentru a nu bomba mult prea mult pieptul.

Curios, dar peretele acela îl fascina. Înainte de a închide ochii şi-o imagină pe Amalia în doliu, presărând o mână de ţărână peste sicriul acoperit, ştergându-şi nasul cu o batistă mare, albă, şi aruncând ocheade preotului grăbit. Vru să înjure din nou, dar pereţii făcură în aşa fel încât să se apropie cât mai repede unul de celălalt. Se auzi un sunet care semăna cu o clefăială, apoi fu beznă…

Cristian LISANDRU (decembrie 2010)

Sursa foto – wallpapercube.com