“Târgul se simţea de departe, după larma glasurilor şi după mirosul de vită”
(Eugen Barbu – “Groapa”)
Poarta mare a cetăţii, la care ajungeai după ce traversai podul ce se arcuia viguros peste canalul împrejmuitor, plin cu apă, fusese lovită cu presupusă încrâncenare de pumnii neobosiţi şi nemiloşi ai timpului, de-a lungul anilor care alergaseră bezmetici, precum o turmă cuprinsă de panică şi înnebunită de foame, mânată din spate de legea nescrisă a firii, însă rezistase cu stoicism asediului interminabil şi nu cedase.
Lemnul din care fusese alcătuită poarta – nimeni nu mai ştia numele meşterilor dibaci, fiindcă până şi amintirea vechilor ateliere dispăruse de multă vreme şi se ascunsese într-o ceaţă deasă, acolo unde nici măcar gândul nu mai poate pătrunde, însă se dovedise că îşi făcuseră treaba cu vârf şi îndesat, după cum se spunea, spre marea şi plăcuta mirare a tuturor locuitorilor - păstra încă demnitatea din anii începuturilor, chiar dacă, pe alocuri, crăpături adânci lăsau în carnea sa urme ce puteau fi asemuite cu acelea ale unor gheare înspăimântătoare.
Privindu-le, îţi puteai imagina cu destul uşurinţă o inevitabilă noapte sumbră, ameţită de vânturi turbate şi pălmuită de nori negri, furioşi, cu străjeri înfriguraţi stând pe metereze, murmurându-şi rugăciunile şi ridicând priviri imploratoare către cerul părăsit de lună, în timp ce un monstru uriaş – ieşit la vânătoare din pădurile nesfârşite ce se întindeau înspre marginile ţinutului – se opintea de ceasuri bune, fornăia, spumega, lua întunericul în coarnele ascuţite sau zgâria cu ghearele lungi acea poartă.
Da, nu era deloc greu să auzi în gânduri gemetele sfâşietoare scoase de scândurile groase, atunci când monstrul încerca să le spintece, pentru a ajunge cât mai repede la oamenii cu carne fragedă, cuprinşi de o teamă comună, ascunşi în spatele zidurilor înalte, iar dacă ridicai privirea de-a lungul acelor ziduri – totul putea fi privit aşa cum ai fi admirat, de pildă, un tablou, agăţat pe un perete de muzeu – nu te luau prin surprindere şuvoaiele de foc care curgeau din căldările imense, răsturnate de străjeri.
(Va urma)
Cristian LISANDRU (31 ianuarie 2011)
sursa foto – hp-lexicon.org
Cristian, ma vad mergand pe pod si intrand pe poarta din lemn masiv cu cateva crapaturi din loc in loc.E intrarea in castelul nostru, iar zgomotele de lupta se mai aud din cand in cand si chiar se pot vedea strajerii pandind de pe metereze.
Frumoasa poveste!Astept continuarea!
O duminica minunata!
O duminică frumoasă să ai şi tu, Gabi, sper să fie o lectură plăcută, de fiecare dată… Vor fi episoade destule, din câte îmi dau seama, recitind textul şi ţinând cont că nu vreau ca episoadele să fie foarte lungi… Gânduri bune şi la bună recitire…
Cu aceeaşi dragoste şi dor de tine, minune de om…
Ehe, ce melodie frumoasă. Un răsfăţ muzical oferit de bebeluşa mea dulce pe care o iubesc la nebunie… Te sărut pe suflet, iubirea mea…
Titlul, imaginea castelului si ceea ce povestesti, in ultimul paragraf in mod special, sunt destule elemente care sa ma faca sa banuiesc ceva si sa-mi stimuleze imaginatia cu privire la ceea ce va aduce urmatorul episod.
Aşa sper să fie, Gabriela, eu am să fiu cel mai bucuros dacă episoadele vor fi citite cu plăcere… O seară plăcută să ai!
O epocă plină de contraste și mistere, pe care, prin țesătura descrierii tale, de parcă o ”ai în fața ochilor” întorci o parte din acel enigmatic timp…
Frumos și…aștept continuarea!
Textul va oferi o surpriză, din acest punct de vedere, Mirela, dar am să vă las pe voi să vă spuneţi părerea, pe măsură ce veţi lectura. Sper să vă placă, oricum… Gânduri bune!
”Lemnul….păstra încă demnitatea din anii începuturilor, chiar dacă, pe alocuri, crăpături adânci lăsau în carnea sa urme ce puteau fi asemuite cu acelea ale unor gheare înspăimântătoare.”
Dureros de frumoasă proză poetică!
Necruțător, timpul , șoarece nemuritor își țese trecerea..
Îmi place mult ”coordonata spațială!
Aștept , nerăbdătoare, continuarea!
O seară frumoasă vă doresc!
Mulţumesc, Gina, sper că fie citite cu aceeaşi plăcere şi episoadele următoare, vor fi destule, sincer să fiu, fiindcă voi încerca – în fiecare zi – să fie texte relativ scurte, pentru a fi citite mai uşor… O seară bună îţi dorim şi un final de săptămână aşa cum ţi-l doreşti!
Ti-am aruncat o leapsa.
)
Mulţumesc, însă am spus de foarte multe luni că nu mai preiau lepşe. Gânduri bune!
maestre, cu asta m-ai nimerit la fix. obsedat cum sunt în ultima vreme de epocile medievale, îți dai seama că l-am sorbit foarte pe-ndelete – ca să-mi ajungă cât mai multă vreme – dar s-a terminat oricum prea repede…
mi-au plăcut extrem de mult descrierile făcute porții și lemnului lucrat cu atâta grijă de meșterii dibaci, dar am adorat apariția monstrului
ps – am tot studiat ingenioasa construcție a frazei ”Lemnul [...] gheare înspăimântătoare” care este foarte lungă și totuși atât de clară. chapeau bas!
un weekend plăcut la adăpostul zidurilor voastre înalte, dragi Geanina și Cristian
Mă bucur că ţi-a plăcut, Bogdan. Bine, textul nu va fi ceea ce pare acum, la primul episod. Am lăsat un pic imaginaţia să zburde, gândindu-mă că aşa ar face, poate, şi un turist oarecare care ar ajunge la poarta unei asemenea cetăţi. Chiar îi spuneam Geaninei, aseară, că primul episod are fraze foarte lungi şi că sper să poată fi citite cu plăcere. Mă bucur dacă lungimea lor nu a devenit un impediment… Gânduri bune, mi-a transmis RSS-ul că ai postat partea a doua a textului de proză, am să ajung şi eu în scurtă vreme…
O seară liniştită să aveţi! Gândurile noastre bune…
ce frummos!
ast. continuarea.
te-ai gandit vreodata, sa scrii povesti pt copii?
Sper să placă şi episoadele viitoare, vor fi câteva. Da, m-am gândit, însă nu cred, totuşi, că mi s-ar potrivi… Zi bună, Monica!
Voi fi atent sa intaleg portile si viata in esenta sa care a evoluat si va evolua in mintile noastre.
Trebuie să fim cu toţii atenţi, permanent, pentru a ÎNŢELEGE…
O descriere care stârneşte curiozitatea pentru ceea ce se află în spatele unei porţi pe care stă scris trecutul unei nopţi pălmuită “de nori negri, furioşi, cu străjeri înfriguraţi stând pe meterezele, murmurându-şi rugăciunile şi ridicând priviri imploratoare către cerul părăsit de lună”.
Imaginile oferă “audiţii” infiorătoare pe final de text, transmit o “teamă comună”, culoarea cărnii fragede şi a şuvoaielor de foc întregesc tabloul literar scris şi descris minuţios de un străjer fidel penelului .
TE IUBESC, STRĂJERULE!
Sunt acel străjer care stă de pază la porţile sufletului tău, aşa cum scriam într-un text mai vechi care ţi-a plăcut ţie aşa de mult.
Dacă aceste paragrafe de început stârnesc curiozitatea, atunci este foarte bine. Va fi un text fără o acţiune alertă, ca să o spunem de la bun început, un text în stilul acela care mie îmi place foarte mult, în care totul vine încetul cu încetul, fără grabă. Textul propune o idee (nu neapărat una nouă, “ambalajul” este altfel), în ultimă instanţă, şi ne lasă să ne gândim cum ne-am comporta într-o astfel de situaţie…
Străjerul te iubeşte şi îţi veghează somnul dulce. Te iubesc, minune…
Lisandru,
textul de care aminteşti, în comentariu, rămâne cea mai dragă scriere în proză pentru sufletul meu. În ziua postării l-am citit şi recitit de foarte multe ori. Îl readuc aici, fiindcă nu mă pot abţine.
Te iubesc şi te respect, Cristian Lisandru!
“Iubito, ne murmură dorul la ureche şoapte fierbinţi şi ne înveleşte noaptea în mătăsuri pentru a ne păstra prizonieri ai atingerilor pasionale… În întuneric, te simt aproape de mine chiar şi atunci când te întorci pe o parte şi spui „Noapte bună”, părăsindu-mă pentru a îmbrăţişa somnul pe care ţi-l doresc odihnitor şi presărat cu sclipire de vis… Rămân cu ochii deschişi, privind în noapte ca într-o oglindă de lac adânc, mă prinde dimineaţa calculând în minte de câte ori ţi-am spus că te iubesc şi mă cert de fiecare dată pentru că nu am rostit mai des cel mai frumos verb inventat, probabil, de primul romantic al planetei… Sunt un paznic nocturn al somnului tău liniştit, înarmat doar cu o sabie a neştirbitei metafore şi protejat de scutul viu al tuturor poeţilor lumii. Rămân de pază la porţile care duc către sufletul tău, astfel încât niciun musafir nepoftit să nu poată păşi pe poteca flancată de iluziile mele. Nu sunt gelos, dar rămân treaz, cu toate simţurile în alertă, făcând mâna streaşină la ochi de fiecare dată când aud tropot de cal care loveşte orizontul cu copitele… Sunt străjerul din turnul unei cetăţi metaforice dar, în pofida acestui amănunt nesemnificativ, îmi petrec nopţile protejând ceea ce am mai drag: somnul tău liniştit…”
Te iubesc, dragostea mea… “De pază la porţile sufletului tău”… Un text care îmi este şi mie foarte, foarte drag, pe lângă altele inserate în Picături de Insomnie (1). Ce mult mă bucur că l-ai adus aici.
“Sunt un paznic nocturn al somnului tău liniştit, înarmat doar cu o sabie a neştirbitei metafore şi protejat de scutul viu al tuturor poeţilor lumii. Rămân de pază la porţile care duc către sufletul tău, astfel încât niciun musafir nepoftit să nu poată păşi pe poteca flancată de iluziile mele.”
TE IUBESC, MINUNE DE FEMEIE. Şi voi rămâne aşa, de pază la porţile sufletului tău! Permanent…
Cu toată dragostea…
Mulţumesc, minunea mea, nu ştiu (sincer, sincer, sincer) cum ar fi fost viaţa mea fără ochii tăi verzi… Te iubesc…