“Nu, sunt convins că nu şi-a pus capăt zilelor”
(Hermann Hesse – “Lupul de stepă”)
Lăsă aparatul de fotografiat să atârne, spânzurat de gât, apoi întoarse privirea către locul de unde se auzise vocea. Un şevalet, în stânga, aproape lipit de zidul interior al cetăţii. Îşi dădu seama că trecuse pe sub arcada impunătoare, însă niciun străjer nu-i proptise suliţa în piept, pentru a-i cere hrisoave domneşti, buletin de identitate, scrisori de acreditare sau pur şi simplu o hârtie îngălbenită, făcută sul, sigilată cu o pecete plină de înflorituri. Un răvaş pe care călătorul prăfuit ar fi trebuit să îl scoată de la piept sau din cizmă sau…
Un cap – freză ciufulită, plete negre, lungi, aşezate pe umeri laţi, ascunşi sub o geacă de blugi decolorată – se ivi din spatele şevaletului.
- Prima oară când am păţit asta m-am trezit lângă Zidul Chinezesc. Era în construcţie, se murea pe capete, am pictat câteva peisaje extrem de interesante, însă critica le-a desfiinţat, n-au înţeles că eu adusesem realitatea cu mine, cum să creadă aşa ceva?, au spus că imaginaţia a fost mult prea bogată – nu este asta o tâmpenie? -, expoziţia n-a avut succes, am vândut în pierdere câteva tablouri, ca să nu plec cu mâna goală, unor plictisiţi care achiziţionează picturi cu speranţa intimă că artistul respectiv va da ortul popii înaintea lor, iar ei vor deveni miliardari şi vor trăi ca belferii, pe vreo insulă personală.
O mână care ţine între degete o pensulă subţire se agită prin aerul cald, iar fotograful (o să-i spunem chiar aşa, de ce nu?, vedeţi că nu este neapărată nevoie de un nume pentru ca personajele să prindă viaţă?), ridică sprâncenele şi îi face un semn cu mâna stângă. Un semn de salut. Pensula se mişcă aproape imediat. Salutul său primeşte răspunsul, aşa că se apropie.
- Bună ziua. Sper că nu vă inoportunez, însă cred că nu, din moment ce dumneavoastră m-aţi abordat. V-am ascultat cu atenţie, s-ar putea discuta mult despre condiţia artistului în aceste vremuri şi, de ce să nu punem un punct acolo unde trebuie, în acele vremuri. Tot în excursie, observ, îmbinaţi utilul cu plăcutul, la fel ca mine. Două feluri diferite, dar la fel de incitante, prin care poate fi imortalizat tot ceea ce se oferă privirilor noastre hulpave de orăşeni. Pentru posteritate sau doar pentru ochii rudelor superficiale, aş zice… Surâse.
(Va urma)
Cristian LISANDRU (31 ianuarie 2011)
(1; 2; 3; 4; 5;)
sursa foto – fanpop.com
” unor plictisiţi care achiziţionează picturi cu speranţa intimă că artistul respectiv va da ortul popii înaintea lor”…fraza aceasta surprinde un aspect pe cat de adevarat pe atat de neinteles de catre mine…de ce artistul este mai pretuit dupa ce nu mai este?
Probabil fiindcă este foarte greu să recunoşti meritele cuiva care este încă în viaţă şi are astfel ocazia să se bucure (eventual să vândă creaţiile sale). După ce a dat ortul popii e mult mai uşor să spui despre el că este genial… Nu-l mai ajută la nimic.
Se înfiripă un dialog interesant între cei doi artiști, dacă mi se permite să-i numesc așa, unul maestru în arta fotografiei, celălalt în mânuirea penelului.
Despre condiția artistului s-a discutat permanent, așa va fi mereu. Talentul, pasiunea și dragostea pentru artă nu-i va împiedica pe marii artiști să se exprime, indiferent de condiția materială.
Pupici geaninoși peste normă, om drag!
Amândoi sunt artişti, fiecare vede viaţa în felul său. Numai că fotograful nostru – care crezuse că participă la un banal eveniment mai mult sau mai puţin bine regizat – se trezeşte implicat în cu totul altceva. Ne dăm seama că pictorul este singurul care îl poate lămuri. Iar textul se construieşte, acum, în jurul celor doi…
Doi artişti scăpaţi din menghina timpului, ce poate fi mai frumos?
Pupicii geaninoşi sunt primiţi, bineînţeles, cu mare bucurie şi cu mare dragoste…
Așa se întâmplă mereu când este adusă realitatea pe tapet, unii refuză să o accepte, alții o cumpără pe nimic, convinși fiind că se vor îmbogăți ulterior.
Te ador, artistul meu drag!
Mie îmi este foarte dragă, nespus de dragă, REALITATEA NOASTRĂ, iubire, nu aş da-o pentru nimic în lume… Nu ştiu cât sunt eu de artist, însă ştiu că te iubesc la nebunie, frumoasa mea…
Un alt personaj își face apariția în decorul prăfuit de timp. Un artist, un om al culorii și al penelului, cu plete și freza ciufulită, specific acestui tip de artist. Aventura, prin cetate și în jurul acesteia, continuă.
Te iubesc, Lisandru!
Da, este momentul să introducem în scenă un alt personaj, unul care să încerce să-l lămurească pe fotograf în legătură cu anumite… aspecte, extrem de importante, de altfel. Să vedem cum va reacţiona personajul cu care am făcut, deja, cunoştinţă… Te iubesc, minunea mea, sper să citeşti cu plăcere fiecare episod, mai ales că nu ţi-am oferit spre lectură întregul text, he, he…
Te sărut pe suflet!
Mare adevar strecurat aici.Oriunde s-ar afla , chiar pentru delectare, artistul ramane artist si cauta intr-adevar sa imbine utilul cu placutul.Si eu fac acelasi lucru…oriunde m-as afla, nu renunt la hartie si creion, pentru o mica schita :} Experienta vorbeste!
Seara frumoasa, voua dragii mei dragi!
Vorbeşte experienţa şi, din punctul meu de vedere (şi nu numai) experienţa vorbeşte foarte bine în ceea ce vă priveşte. Recunosc că şi eu plec foarte rar (aproape niciodată) fără laptop. Şi, ca un făcut, m-am dezobişnuit să scriu pe hârtie. Tastez repede şi – fără calculator – mi-o iau ideile înainte şi nu mă pot ţine după ele. Ce să facem, până la urmă aşa este viaţa noastră, nu ne putem rupe definitiv nici de scris şi nici de pictură. Dumnevoastră le îmbinaţi pe amândouă, ceea ce este minunat.
Vă îmbrăţişăm (Geanina a adormit acum, e un pic obosită, şi încerc să nu o trezesc – eu am început paginarea la cel de-al treilea volum al Amprentelor, prilej de mare bucurie pentru cenaclul nostru; tocmai vă pusesem în pagină textele, sincer să fiu, iată o frumoasă coincidenţă. Sunt în faza premergătoare, pentru a vedea cum stăm, cum aşezăm, detalii tehnice, etc.) cu mare drag şi vă trimitem gândurile noastre bune…
”s-ar putea discuta mult despre condiţia artistului în aceste vremuri şi, de ce să nu punem un punct acolo unde trebuie, în acele vremuri. Tot în excursie, observ, îmbinaţi utilul cu plăcutul, la fel ca mine. Două feluri diferite, dar la fel de incitante, prin care poate fi imortalizat tot ceea ce se oferă privirilor noastre hulpave de orăşeni. Pentru posteritate sau doar pentru ochii rudelor superficiale”.
Cu sau fără zâmbet, asta este esența !
o zi frumoasă, Cris!
Ha, ha, eu tocmai comentasem ceva referitor la vânătoare, nevăstuici şi năravul care rămâne. La tine pe blog, coincidenţă frumosă… Mă bucur că ai selectat acel pasaj, îmi place şi mie şi, una peste alta, artiştii trebuie să îşi asume şi greutatea incomensurabilă a demersului lor… Gânduri bune, Gina!
astept urmarea, inceputul m-a atras, excelent. Ma gandisem ca urmeaza sa iti las un comentariu mai lung dar se pare ca am ramas doar cu cateva cuvinte… celelalte sunt trimise in delegatie, dar se intorc.
Numa de bine!
Lectură plăcută în continuare, dacă timpul îţi va permite. Gânduri bune, la bună recitire!
Legătură strânsă între pictor și fotograf, între poet și prozator, între muzician și actor, între artiști… Mult prea atenți la detalii, mult prea subtili și de obicei neînțeleși în viață… Am citit cu plăcere tizule, acest nou episod… Gândurile cele mai bune!
Tizule, cei doi vor avea de discutat, evident… Sper ca dialogurile lor (sau monologurile pictorului) să nu plictisească… Da, o legătură strânsă între ei, într-o conjunctură absolut suprinzătoare… O zi bună să ai!
Tot mai intersanta povestea ta.ma gandeam eu ca trebuie sa apara si pictorul, artistul care imortalizeaza cu pensula si culorile povestile castelului.Si mai cred ca cei doi vor deveni prieteni buni.
Cristian, sa ai o zi frumoasa, plina de inspiratie!
Şi mie îmi place să cred că o astfel de situaţie nu poate decât să apropie oamenii. Ulterior, Timpul va decide dacă se vor mai întâlni sau nu… O zi frumoasă şi ţie, Gabi, la bună recitire!