“O minte epuizată este cea mai uşoară pradă a obsesiei”
(Stephen King – “Povestea lui Lisey”)
_________________________________________________________
- Sper că ai film în aparatul ăsta care se agaţă de gâtul tău ca o iubită (fu un pic speriat, ia te uită, citeşte gândurile?), aşa ceva nu trebuie ratat.
Mâna pictorului coborî încet, degetele îl prinseră de cot, ferme, ca şi cum ar fi vrut să fie sigure că fotograful nu va scăpa din strânsoare, că nu va fi cumva tentat să facă dintr-o dată stânga-mprejur, ratând… adevărul temporal.
- Un pas, doi, trei, îmi vei da dreptate, amice – degetele strâng din ce în ce mai tare, vocea pictorului a căpătat alte inflexiuni, simte cum curg broboane de sudoare pe ceafă, frică?, asta să fie oare, frică?, de ce, de o glumă proastă cu actoraşi de duzină? -, iar eu am să accept toate laudele, precum un artist celebru pregătit să dea cu tifla tuturor de la înălţimea propriei statui, ia-ţi chiar acum adio (A-D-I-O) de la realitate şi intră direct în alta, de-abia acum vei lua adevăratul contact cu ea, până aici a fost doar preambulul, Evul Mediu ţi se pune la dispoziţie, tu nu trebuie decât să intri, nici nu este nevoie să te ştergi pe picioare, nu există preşuleţul acela în diferite culori la uşa trecutului, nu poţi citi tot felul de mesaje siropoase în care nu crede nimeni, fiecare cameră a trecutului va fi pentru tine o dulce-amară-iute-acră provocare, depinde de situaţie. Bine ai venit, amice, lumile lui Wells sunt mult mai aproape decât credeai atunci când ai mâncat ouăle alea prăjite şi pline de colesterol…
Intrară. Închise ochii, din reflex…
***
Poate că fotograful şi-a adus aminte de copilăria sa, în acele momente, atunci când zâmbea şi închidea ochii pentru ca surpriza să fie cât mai plăcută, iar emoţia cât mai mare. Poate că a tras aer în piept. Nările sale au fremătat, cu certitudine, din dorinţa de a simţi cât mai mult din toate mirosurile altei realităţi. Cu aparatul de fotografiat agăţat de gât, cu mintea vraişte de atâtea cuvinte şi de atâtea ipoteze pe care nu le-ar fi luat niciodată în seamă, în alte ocazii (timpuri, vremuri?), îmbrăcat sport, cu creierul chircit sub şapca aceea de baseball, fotograful a făcut pasul. Unul singur, ca şi cum ar fi sărit peste o linie trasată pe trotuar, cu creta. A ridicat piciorul, l-a împins înainte, apoi l-a aşezat pe pământ. Şi gata…
***
Dacă veţi întreba şi ce s-a întâmplat cu el, vă voi spune (sunt sincer, nu am niciun interes să vă mint) că nu ştiu. Poate că fotografiază şi azi, clic, clic, clic, lumile prin care trece, sărind de pe o treaptă pe alta, dintr-o cameră în alta, dintr-un pătrat în altul, ca într-un paradoxal joc de şotron temporal. Cu diferenţa că fotograful acesta nu vizualizează niciodată conturul pătrăţelelor. El nu ştie niciodată unde ajunge… Dar sare, fără să obosească. Iar atunci când revine în realitatea sa, intră (probabil) într-o debara obscură şi atârnă la uscat fotografiile. Multe fotografii. Dar (din nou probabil) nu le arată nimănui. Fiindcă nu are curaj. În realitatea sa este foarte uşor să fii trimis într-un loc unde camerele au pereţii capitonaţi, iar paznici îmbrăcaţi în halate albe încearcă (până la un punct, pe urmă devin irascibili şi pot cauza mult rău) să îşi păstreze calmul. A, da, aveţi dreptate. Să nu uităm că a existat şi un pictor. Un antemergător temporal, dacă putem spune aşa. Pasul făcut de fotograf a însemnat, inevitabil, separarea lor. Aşa îmi place să cred. De ce au fost separaţi? Hmm… Când am încercat să răspund chiar eu la această întrebare – şi vă mărturisesc cu mâna pe inimă că am pierdut multe nopţi analizând întreaga situaţie, rătăcit, la rândul meu, printre imagini disparate în care două personaje oarecare rămâneau pierdute prin buzunarele adânci ale timpului -, nu am reuşit. Şi am ridicat din umeri, într-un final, acceptând ideea că nu orice întrebare trebuie să aibă, neapărat, un răspuns… Pur şi simplu, vă invit să credeţi că atunci când treci dintr-un timp în altul este mult mai bine să fii singur…
(SFÂRŞIT)
Alte episoade – {1; 2; 3; 4; 5; 6; 7; 8; 9; 10; 11; 12; 13; 14; 15; 16; 17; 18;}
Plin de mister este finalul ales de tine, Cristian, cu multe posibilitati de interpretare, cu multe usi care se pot deschide, sau nu, spre noi lumi neexplorate decat de fotograful care stie ca nu va fi inteles de contemporanii sai, alegand sa fie mai bine un insingurat decat fericitul posesor al unei lungi cazari intr-o camera capitonata.
Bună seara, Gabriela… Da, un final deschis, aşa cum i-am spus… Uşile acelea pot fi deschise de fiecare cititor, în funcţie de propria imaginaţie. Lumi sunt multe şi, aşa cum îmi place să spun, sunt foarte aproape de noi. Trebuie doar să credem – un pic – în ele… Cu grijă, însă, aşa cum s-a transmis pe final. Gânduri bune, mă bucur că ai trecut şi ai citit!
Povestea ta ma duce intro perioada destul de indepartata cand serialul meu preferat era Star Gates.Imi amintesc cu nostalgie de Masina Timpului, cartea lui Wells si filmul pe care l-am vazut la televizor.Sunt sigura ca mai devreme sau mai tarziu, cineva va construi masina care ne va transporta atat in trecut, cat si in viitor.
Vad ca iti place SF-ul si sper ca vei mai scrie si alte povesti in care realitatea se impleteste cu fantezia.
O zi minunata, Cristian!
Da, Gabi, sunt un cititor înrăit al SF-ului, devorez astfel de cărţi. Şi, bineînţeles, Dune este preferata mea. Da, am să mai scriu astfel de povesturi, poate chiar unele de o mai mare întindere. Deocamdată mai stăm un pic şi vom demara pe blog un nou serial, “Ultimul tablou”… Urmăream şi eu filmul respectiv, chiar şi acum, când am timp, arunc câte un ochi…
Mă bucur că ai citit cu plăcere, Gabi, o zi bună să ai!
Două personaje – un pictor şi un fotograf – animaţi de aceeaşi patimă. Cei doi sunt desparţiţi de sabia trecutului…. dar uniţi pasager într-o lume atemporală.
Aşteptam finalul şi pot spune că l-ai ales pe cel mai potrivit.
Eu m-am regăsit în nuvela ta şi finalul mi-a plăcut căci lasă loc la interpretări pe “puterea” cititorilor.
Felicitări şi gânduri bune vă trimit de la suflet la suflet.Elena.
Bine aţi venit,scumpă doamnă.
Mă bucur că acest final a fost pe gustul dumneavoastră. M-am gândit că ar fi cel mai potrivit, poate că ar lăsa şi loc de continuare, poate că oamenii care vor citi textul şi într-un viitor volum vor interpreta în fel şi chip acest final.
Şi cred eu că este cel mai bine aşa…
Gânduri bune vă trimitem şi noi, vă îmbrăţişăm cu mare drag, la bună recitire!
Finalul scrierii este penetrant. Am parcurs alături de tine și de personajele tale drumul amețitor, răvășitor printre lumi. O incursiune fascinantă, pe alocuri presărată cu imagini imortalizate printr-un clic de fotograful cetății și pictată prin ochii artistului care a dat culoare fiecărui pasaj.
O nuvelă care merită publicată pe suport de hârtie și care sper să vadă lumina tiparului în acest an.
Se va vinde și acestă carte de nuvele la fel de bine ca și volumele de proză și poezie.
Îmi permit să mulțumesc iar miilor de cititori care au comandat cărțile publicate de tine.
Asta demonstrează că sunt oameni care citesc și altceva, nu doar cancan.
Te iubesc, minune de om!
Un final deschis, dragostea mea, aşa după cum spuneam şi în comentariul pe care l-am lăsat la intervenţia lui Bogdan. Chiar ar putea fi făcută o continuare, s-ar lega totul foarte uşor. Dar mă voi mai gândi la asta. Deocamdată sunt bucuros că povestea celor doi a fost citită cu plăcere şi mă pregătesc să încep un nou serial, despre care ţi-am mai vorbit, “Ultimul tablou”.
Şi eu vreau să le mulţumesc din tot sufletul celor atât de mulţi care au comandat cărţile şi care, prin gestul lor deosebit, m-au convins că se poate scrie în România pe cu totul alte subiect, nu numai pe bârfuliţe şi cancanuri. Cine spunea că nu se mai citeşte despre iubire pentru că iubirea este perimată?
Gânduri bune tuturor cititorilor mei şi respectul meu!
Te sărut pe suflet, muza mea dragă!
“O minte epuizată este cea mai uşoară pradă a obsesiei”
Aveti dreptate si este greu sa-ti dai seama de aceasta situatie.
Sanatate
Multă sănătate şi dumneavoastră, numai bine în toate!
”Poate că fotografiază şi azi, clic, clic, clic, lumile prin care trece, sărind de pe o treaptă pe alta, dintr-o cameră în alta, dintr-un pătrat în altul, ca într-un paradoxal joc de şotron temporal.” aveai dreptate, Cristian – finalul a fost foarte liniștit, aproape insinuat fără știrea noastră din ultimele două capitole… și poate că-i mai bine să colizi singur, mai ales în momente de-astea mai deosebite
mulțumim frumos pentru o plimbare deosebită alături de personajele tale. o noapte frumoasă și liniștită să aveți.
Zi bună, Bogdan, gândurile mele bune şi mulţumesc pentru răbdarea pe care ai avut-o în fiecare episod al acestei povestiri. O să înceapă un alt serial, cât de curând, sper să fie şi acela citit cu mare plăcere. Finalul textului acesta este unul, deschis, până la urmă, la un moment dat mă gândisem la o continuare. Dar, vom vedea…
Gânduri bune, aştept Lăncierii!!!