Un limax şi balele sale – Morbidano Nonvalorescu

UPDATE – Domnul Morbidano Nonvalorescu a ridicat steagurile albe şi a şters postările de pe blogul personal. Nu avea dânsul mulţi cititori, oricum, însă trebuie avut întotdeauna în vedere că nu este firesc să arunci cu noroi în oameni care nu ţi-au făcut nimic. Am primit chiar şi un mesaj de la dânsul, din care reiese că îşi asumă greşeala făcută şi infatuarea personală, ceea ce nu poate fi decât un mare pas către normalitatea spre care tindem cu toţii. Nu pot decât să spun că ziua de ieri mi-a lăsat un gust amar, am tras concluziile care se impun şi viaţa merge mai departe. Şi pentru mine şi pentru dânsul. Acum vom reveni la cele literare şi la aceeaşi dorinţă de a trăi frumos.

În ultima vreme, aşa a fost să fie ghinionul – vorba românului păţit, care se obişnuieşte cu toate, până la urmă -, am trecut prin tot felul de întâmplări ciudate. Cineva mi-a spus să nu-l mai citesc pe Stephen King atunci când vreau să mă relaxez. Cică ar fi mai bine cu Bulgakov sub pernă. Am luat notă, însă am mai cumpărat de pe o tarabă un volum al lui King. Ciudăţenia acestor întâmplări poate fi explicată (şi) prin ideea de criză naţională, toţi oamenii fiind puternic tracasaţi şi oripilaţi, în ultima vreme, măcinaţi de tot felul de griji, contrânşi să dea frâu unor tensiuni interioare, bine dozate în alte ocazii.

Multe semne (personale) de întrebare provin din contactul cu (nişte) unii lipsiţi de cei şapte ani de acasă (s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, păcat de părinţii domniilor lor şi de aşa-zisa educaţie elementară), însă decişi să pozeze în martiri trimişi de cineva, fără ca dânşii să aibă vreo o vină, pe un eşafod imaginar.

În primul rând, vom spune fără riscul de a greşi că nimeni nu mai poate trimite pe altcineva la eşafod, în România, pentru o idee sau alta, pentru o carte sau alta, pentru o poezie sau alta, pentru  lipsa de cultură sau pentru faptul că unii devin scroafe şi se urcă în copaci. Asta una la mâna.

A doua la mână este şi mai simplă – degeaba arăţi cu degetul spre alţii dacă nu eşti în stare să te scarpini în fund, să dai ochelarii înceţoşaţi (sau de cal?) de pe ochi, să te uiţi în buletin şi să ajungi la concluzia că ai o oarecare experienţă de viaţă, motiv pentru care nu ar trebui să te dai mare în apă mică. Dacă vrei să fii ca untul la soare, inclusiv din punct de vedere  muzical  sau sportiv etc., atunci înseamnă că nu mai ai toate ţiglele pe casă, de multă vreme, şi încă nu a avut nimeni decenţa să ţi-o spună. Ai luat politeţea altora drept prostie, cum s-ar spune.

Zilele trecute, în pofida tuturor încercărilor mele de a evita astfel de contacte sau măcar de a vorbi politicos şi de a cere doar respect reciproc, am intrat în contact direct şi nefericit (mi-e silă şi mai mare acum) cu un limax. Nu-i dau numele, fiindcă n-am chef. Nu vreau să-i fac reclamă nefericitului care îşi pune comprese cu apă rece la frunte şi este în pragul leşinului pentru că s-a scremut să scrie câteva rânduri pe care le-a şi afişat la avizierul blocului.

Când am avut ceva de spus, atunci când s-au mai petrecut unele evenimente triste, tot blogosferice, nu m-am ferit să scriu cu majuscule. Însă ăsta nu merită să-şi vadă numele trecut pe blogul meu. Tocmai pentru că, în ciuda vârstei din buletin, nu merită. N-a făcut nimic pentru asta şi a demonstrat că vârsta înaintată nu înseamnă şi înţelepciune. Ba e chiar invers, prostia unora fiind direct proporţională cu vârsta din buletin.

Dar vorbeam despre limaxul în cauză. Este atât de infatuat încât are senzaţia că E. A. Poe trebuie să îi facă pantofii, fără să comenteze, întocmai şi la timp, ca-n armată. I s-a aprins cerebelul atât de tare încât Eminescu n-a reuşit să treacă de grupa pregătitoare de la grădiniţă, din punctul de vedere al dânsului.  Nici nu mai doarme din cauza nervilor induşi de ideea că numai el ar fi trebuit să fie depus, ca sfintele moaşte, pe altarul literaturii universale.

Limacşii, pe de altă parte, ca viermi, au şi ei viaţa lor, se târăsc pe ici, pe colo, lasă bale dizgraţioase şi, în general, au senzaţia (asta le dă un aer de mici Nero chiar şi lor) că lumea nocturnă le aparţine. Sunt şi unii, însă, care – fiindcă au mers cu cerşeala din poartă în poartă şi au primit flegme financiare între ochi, reuşind să-şi tipărească balele sau să inventeze apa caldă, becul electric, prohabul, coarnele boului şi mersul cu pâra la partid – se consideră deasupra tuturor. Oamenii-limacşi. Poate că voi scrie chiar un serial pe această temă, cu acţiune şi dialoguri.

Astfel de indivizi te agasează. Prin felul lor de a fi. Nu ai cum să rămâi indiferent. Balele lor se depun pe pantofi, pe pantalon, pe cămaşă, pe suflet.  Ceea ce este mult mai grav. Probabil că indivizii aceştia (arborează zâmbete de bunici perverşi desprinşi din romanele horror) au dat cu subsemnatul pe la băieţii cu ochi albaştri, cu siguranţă că spionează vecinii prin vizor sau dau administraţia blocului în judecată atunci când le vine „întreţinerea” mai mult decât calculează dânşii la lumina becului de 40 de waţi.

Limacşii umani – eu am mai discutat despre ei şi cu alte ocazii, dar observ o înmulţire rapidă şi periculoasă, motiv pentru care afirm că orice criză are limacşii ei, numărul neputând fi contabilizat – ţi se introduc pe sub piele. Ce poftesc ei? Vor pomană, înainte de toate. Fiindcă oamenii-limacşi aşa au fost învăţaţi să trăiască. Din  pomeni. Din colive. Au stat cu gura deschisă şi s-au bucurat pentru orice găinaţ care le-a căzut pe limbă. Şi de aceea le cântă altora prohodul. Vor, de pildă, nu numai să le cânţi în strună, de parcă ai fi lăutarul lor  angajat pe o perioadă nedeterminată şi ţi-ar fi lipit suta de mii pe frunte, în mod repetat, ci şi să te dai la o parte, să le faci loc, să le oferi locul tău, eventual, să-ţi ceri scuze că exişti, că eşti mai tânăr şi mai plin de viaţă, că n-ai negreala lor din cerul gurii, băşinile lor din fundul nespălat şi şosetele lor rupte la degetul mare.

Neica-nimeni ăsta despre care vă vorbesc eu are o moacă de bătrân care nu a ieşit din pubertate.   Bine, acesta nu ar fi un mare păcat, şi eu am o faţă de veşnic copil. A mea este şi nu am ce face. Cine mă place, mă place şi aşa. Dar aiuritul respectiv, cu ifose de Socrate sau de stăpânitor al tuturor tainelor de pe lumea asta, dă cu bâta în baltă cu o plăcere colosală. Asta se întâmplă, de fapt, atunci când nu ţi se mai ridică decât nivelul ranchiunei, al ipocriziei şi al invidiei că alţii vor şi pot să facă oareşce, iar tu stai cu prostamol sau cu ventuze şi te iluzionezi că puteai să fii Shakespeare. Lipsa organului din pantaloni duce întotdeauna la anumite drame personale, iar unii nu reuşesc să treacă peste ele. Beau ceiuleţul, spionează vecinii, după cum spuneam, şi dau ochii peste cap. Asta este, ne acomodăm cu ideea, toţi bărbaţii ajungem, mai devreme sau mai târziu, la capătul drumului.

Însă acest limax pe care l-am întâlnit de curând mi-a mai dat o lecţie. Încrederea asta oarbă a mea în unii oameni şi în capacitatea lor de a analiza obiectiv anumite situaţii din viaţă s-ar putea să mă coste scump. La un moment dat. Şi atunci le recomand să se masturbeze intelectual în continuare. Chiar şi numai prin intermediul amintirii, fiindcă nu mai pot dânşii să frece nimic, dacă este să fim cinstiţi.

Până atunci, toate cele bune limaxului, cât mai multe bale lăsate cu ajutorul pomenilor şi, firesc, acesta este un PAMFLET, doamnelor şi domnilor! E vreun bătrânel simpatic prin zonă, unul care să aibă tupeul să spună „Eu sunt Limaxul, nene Iancule?!” Aiurea, ăştia stau sub pat, seamănă doar cu conu` Leonida.

Totuşi, dacă limaxul ăsta vrea război scris, atunci îi stau trogloditului la dispoziţie. Şi cu nume şi cu prenume, dacă doreşte, fiindcă aici nu suntem la Asociaţia de Proprietari a Blocului domniei sale. Deşi îmi va fi foarte greu să mă “ridic” la nivelul lejerităţii prin care pune limaxul virgulele aiurea sau chiar între subiect şi predicat.  Când aude de propoziţii disjunctive zice că a făcut conjunctivită şi dă fuga la medicul de cartier. Dar promit public că voi încerca. Nu pot să-l las neterminat pe un limax care îşi imaginează că are şi colţi. Munca mea, în ultimă instanţă, nu poate fi considerată mocirlă de un porc cu şoriciul foarte gros. Poate fi un limax cu rât, asta da, toţi savanţii vor fi fericiţi. Dar atât. Limaxul, fără testicule, de altfel, a atacat-o şi pe Geanina, uitând, spre exemplu, că un bărbat ar trebui să fie politicos, măcar în relaţia cu femeile. Dar ce să ceri unui nespălat moral, unui jeg uman cu pantaloni, unuia pe care îl caută moartea pe-acasă, iar noi îl reţinem cu critici literare? Ce să spui unui astfel de încuiat – acesta este termenul cel mai bun – care ţine pixul în mână ca pe sapă şi spune că nimeni nu mai e ca el?

Să ne trăiască limacşii, doamnelor şi domnilor, sunt fără număr, fără număr,  fără număr, pute pământul sub ei, dar tot se cred flăcăi, eroi, martiri, artişti, genii şi îngeri. La un loc! Noroc, Nonvalorescule, schimbă-ţi chiloţii, ar fi cazul… Puţi, Morbidano! Lumea crede că eşti un domn, un bătrânel simpatic, un pensionar redutabil, stresat de guvernele actuale. Nu, omule, tu eşti un personaj gonflabil, predispus la perversiuni literare. De-abia aştept să-ţi mai vâr o metaforă pe gât, obsedatule! Faci tu politica omului bun, vezi, Doamne, a aceluia cu frica lui Dumnezeu, însă nu eşti decât o puşlama. Şi cu puşlamelele aşa trebuie discutat. Oricum n-ai tupeu să te exprimi ca un bărbat, pentru că ţi-ai înghiţit bărbăţia de multă vreme, domnule. Un fel de auto-felaţie, ceea ce faci şi atunci când scrii.

Păcat că iar e necesară o reacţie dură. Dar, aşa după cum am mai spus, reacţionez. Nu acţionez. Încerc să fiu om cu bun simţ. Dar dau de lepre. Nici eu nu sunt perfect. Dar nu sunt lepră.

(vor urma şi alte episoade, fiindcă Morbidano Nonvalorescu trebuie să înţeleagă că orice afirmaţie are şi o replică; dacă trăieşte precum şobolanii şi se introduce în gaură – de la zid, fireşte – atunci când este excitat, asta nu înseamnă că îi va merge la nesfârşit lălăiala; ne vom permite să discutăm şi despre textele dânsului, eventual, pentru a-l pune cu botul pe labe, fiindcă oamenii care scriu trebuie să stăpânească scrisul, nu să trăiască această iluzie şi să-şi bată joc de munca altora)

16 martie 2011