“Amintirile sunt armele noastre cele mai puternice,
iar amintirile false rănesc cel mai mult”
(Brian Herbert & Kevin J. Anderson – “Dune – Bătălia Corrinului”)
________________________________________________________
Lady Esmeralda & Jack
Majordomul turnă coniacul în pahare, cu gesturi studiate, deloc ostentative. Întinse unul stăpânei, iar pe al doilea îl ridică încet, cu mâna învelită în mănuşa albă. Lady Esmeralda ridică paharul, la rândul său, şi cei doi ciocniră. Paharele în formă de lalea se atinseră, eliberând către tavan un sunet cristalin.
- Noroc, Jack.
- Noroc, doamnă. Vă doresc o seară deosebită.
- Va fi, Jack. Va fi…
Sorbiră. După ce aşeză paharul pe suportul de lemn din stânga ei, Lady Esmeralda puse o nouă ţigară – Pall Mall fără filtru, nu fuma niciodată altceva - în port-ţigaret, iar Jack se aplecă pentru a o aprinde.
- Mmm, Jack, mulţumesc. O seară specială, nu? Eram convinsă că vei pregăti ceva… deosebit.
- Martell, doamna mea. Din podgoriile Borderiese.
- Minunat. Această combinaţie fantastică m-a uimit întotdeauna. Struguri şi vanilie. Suav, complex, aluziv. Îmi aminteşte de… vremurile bune.
- Cu siguranţă şi de plimbările prin pădurea Troncais…
– Jack, ai putea fi un ghid excepţional, mă întreb dacă vreo întrebare referitoare la băuturile franţuzeşti te-ar pune, vreodată, în dificultate. Aşa-zişii aristocraţi moderni beau cu plăcere indisolubilă, însă fără a şti ceea ce beau, nu este aceasta o constatare care te poate deprima?
- Doamnă, dacă îmi daţi voie, aş spune că aristocraţii îşi permit să bea fără să ştie ce beau, asta de când lumea.
- Tendinţe de stânga, Jack, pe măsură ce trece timpul? Îţi face curte asiduă vreun partid socialist? Dragă, nu te văd cu basca pe-o parte, iar sindromul cubanez nu mai înspăimântă pe nimeni.
- Nicidecum, doamnă, era doar o simplă constatare, sper că remarca mea nu vi s-a părut nelalocul ei.
- Deloc, prieten drag. Ai spus un mare adevăr. În spatele spoielilor şi al paietelor se ascunde întotdeauna multă mizerie, după cum ştii. Degradarea progresivă a bunului gust şi a calităţii umane a dus, inevitabil, la ceea ce observăm azi în jurul nostru. Substantivul aristocrat rămâne, la urma urmei, doar un termen lipsit de substanţă. De ce crezi că n-am mai ieşit în societate şi am preferat să rămân aici, alături de tablourile noastre, de ţigările mele şi de coniacul acesta?
Majordomul înclină capul, în semn de aprobare. Lady Esmeralda întinse port-ţigaretul către unul dintre tablouri.
Doi adolescenţi, un băiat brunet şi o fată cu părul lung, roşcat, surprinşi la liziera unei păduri, pe jumătate dezbrăcaţi, într-o poziţie ciudată, nu ştiai – iniţial – dacă se pregăteau să fugă cât mai departe sau să se iubească sălbatic. Feţe mirate, panicate aproape, guri deschise într-un strigăt înnăbuşit, priviri fixe trimise către… Către cel care pictase tabloul, evident, îl bănuiai în faţa lor, atent la fiecare tuşă, transmiţându-le să nu se mişte. În pofida faptului că ei dădeau senzaţia clară că tocmai asta ar fi dorit să facă în acele momente. O lucrare deosebită, valoarea artistică nu putea fi pusă la îndoială nici de către un critic nervos fiindcă şi-a surprins nevasta în pat cu băiatul angajat pentru a curăţa piscina, dar senzaţia pe care o avea privitorul – mai puţin Lady Esmeralda, să spunem – era aceea de teamă profundă, zugrăvită până în cele mai mici amănunte.
Frica năpasnică ieşea, pur şi simplu, dintre cele patru rame. Teroarea era foarte bine surprinsă pe chipurile celor doi, o surpriză răvăşitoare care îi determinase să întrerupă ceea ce făcuseră până atunci sau ceea ce avuseseră de gând să facă. La câţiva metri de ei, în stânga, un un rău îşi trimitea valurile agitate către întunecimea pădurii, lovindu-se de pietre mari, albe, cărora pictorul misterios le dăduse un luciu aparte. Semănau cu nişte cranii, doar că scobiturile ochilor nu se vedeau, astfel încât păreau a sta dedesubtul apei. Tigve spălate de apa rece a râului, ca o presupusă ameninţare suplimentară la adresa nefericiţilor adolescenţi.
(Va urma)



Ai primit vreun pingback de la mine? Am o leapsa draguta.
N-am primit (din ceea ce îmi aduc aminte, de vreo două luni nu mai aprob pingurile), dar trebuie să te anunţ că nu mai particip la lepşe de peste un an. Sorry…
Macar intra sa vezi despre ce e vorba. Te-ai descurca foarte bine.
Promit solemn că voi ajunge… Seară bună să ai!
descrierea tabloului este foarte frumos alcătuită, ca un mecanism care îți stârnește întâi tensiune , apoi panică și la urmă o umbră de teroare. tabloul ăsta este ca o portocală mecanică… parcă și auzeam muzica lui Rossini, uvertura la Wilhelm Tell, folosită și de Kubrick. iar majordomnul are o eleganță în logică și exprimare de parcă-ar fi rupte din Rămășițele Zilei. de-abia aștept continuarea
Bună seara, Bogdan, bine ai venit… Am intrat, încetul cu încetul, în alte detalii, punem accent pe tablourile doamnei. Şi pigmentăm textul cu diferite amănunte. Mă bucur că lectura te-a transpus astfel… Exact, Stanley Kubrick a folosit uvertura la Wilhelm Tell – nu credeam că am să-mi aduc aminte de ea prin intermediul unui comentariu făcută la un text… de-al meu. Mulţumesc.
Gânduri bune, o seară cât mai bună să aveţi! Şi la bună recitire, şi aici, şi la tine, şi pe Amprente!
„Doamnă, dacă îmi daţi voie, aş spune că aristocraţii îşi permit să bea fără să ştie ce beau, asta de când lumea.”
Este ceva total neașteptat, sofisticat și greu de pătruns! O filozofie ciudată..ai construit un personaj excepțional, Cris!
Gina, mă bucur că îţi place personajul Jack. Am spus-o de la bun început, nu este neapărat un… simplu majordom. Mai mult un consilier de taină al doamnei. Şi un bărbat care poate emite păreri pertinente. Sper să citeşti în continuare cu plăcere…
O seară cât mai bună să ai!
,,Doi adolescenţi, un băiat brunet şi o fată cu părul lung, roşcat, surprinşi la liziera unei păduri, pe jumătate dezbrăcaţi, într-o poziţie ciudată, nu ştiai – iniţial – dacă se pregăteau să fugă cât mai departe sau să se iubească sălbatic. Feţe mirate, panicate aproape, guri deschise într-un strigăt înnăbuşit, priviri fixe trimise către… Către cel care pictase tabloul, evident, îl bănuiai în faţa lor, atent la fiecare tuşă, transmiţându-le să nu se mişte. În pofida faptului că ei dădeau senzaţia clară că tocmai asta ar fi dorit să facă în acele momente. “- Imi plac amanuntele, fac povestea mai captivanta
Şi eu încerc de fiecare dată să ofer cât mai multe amănunte, chiar dacă acţiunea trenează. Acolo este farmecul, din punctul meu de vedere, în detalii…
Mă bucur că ai apreciat acest episod.
Interesanta descrierea tabloului cu cei doi tineri din lizieră, mi-a placut.In alta ordine de idei, cred ca majordromul s-a molipsit de aerul aristocratic al doamneu Esmeralda, după ani mulţi petrecuţi impreună. Tet a tet-ul lor lângă un Martell veritabil relevă o veche prietenie.
Gândurile mele bune pleacă spre voi dragii mei!
Au fost împreună, de-a lungul timpului, iar Jack cu cunoaşte toate secretele doamnei. Chiar şi pe cel mai mare dintre ele, cel de la care a pornit idee acestui text… Cei doi hoţi ar fi trebuit să-şi aleagă altă “victimă”…
Ma intreb daca tabloul descris asa de bine e unul cunoscut de noi sau e tinut ascuns privirilor noastre.
Doamna trebuie sa fie destul de fericita in lumea ei.Decat afara intro lume degradatab si rea, mai bine in casa cu tablouri si amintiri, gradina cu flori si fantana arteziana…
Cei doi se pricep la bauturile fine si stiu cum se bea ca sa nu se-mbete, am vazut ca si presedintele nostru stie.O fi facut pe majordomul sa se puna bine cu americanii.
Avem, într-adevăr, un preşedinte “jucător” şi “băutor” şi cine mai ştie cum. Asta ca să pornesc de la ideea ta de final. Şi le ştie pe toate precum un om mare, cum se spune. Diferenţa dintre cei doi hoţi şi Lady Esmeralda sau Jack este imensă, dar să vedem la ce concluzie vom ajunge, încetul cu încetul…
Gânduri bune, Gabi, la bună recitire, te aştept şi la celelalte episoade…