“Se uită soarele-napoi…
O fi pierdut ceva,
Sau, poate,
Aşteaptă-n deal vreun car cu boi,
Să-l plimbe şi prin alte sate?”
(Ion Minulescu)
___________________________________________
La primul cântat al cocoşilor, exact atunci când luna plină se retrăgea către propriul dormitor celest, m-am ridicat de lângă tine şi am ieşit în aburul dimineţii pentru a da piept cu regretul că o altă noapte a trecut… Nu te-am răpit din vise, iar pe prispa casei bătrâneşti în care ne-a găzduit ultimul ţăran autentic am aprins o ţigară, ascultând cum satul dedica o odă pe mai multe voci unei alte zile…
Te-am lăsat învelită cu o pătură de lână, respirând uşor în interiorul visului de femeie împlinită, o poartă cu răsuflare caldă prin care trec adeseori pentru a mă izola de tot şi de toate… Ultimul ţăran autentic mi-a adus o cană de lapte proaspăt şi m-a invitat politicos să arunc ţigara care întina cu fumul albastru aerul pur al dimineţii rurale. Muşcând din pâinea de casă coaptă pe vatră, am înţeles că brutăriile moderne nu sunt altceva decât copii nereuşite ale cuptorului acelui ţăran şi am blestemat în gând laptele vândut la cutie, pasteurizat corespunzător spre înşelarea gustului de orăşean predispus la compromisuri culinare…
Ai ieşit pe prispă în picioarele goale, cu vânticel de primăvară în păr şi mi-ai spus că niciodată nu ai dormit aşa de bine… Pregătit să plece către câmpul identificat cu propra-i viaţă, ultimul ţăran ne-a privit cu ochi de Moş Timp sfătos, spunându-ne în timp ce se îndrepta către răsăritul de soare ”Măi copii, îmi dispar ridurile unul câte unul atunci când vă văd alături”...
Râzând, i-am făcut cu mâna şi l-am urmărit amândoi, cu mirare sub gene, până când s-a contopit cu soarele, înghiţit de orizont…
Doamne, ce frumos!
Cata armonie si stare de bine ne daruieste intregul text, dar mai ales finalul:”Ai ieşit pe prispă în picioarele goale, cu vânticel de primăvară în păr şi mi-ai spus că niciodată nu ai dormit aşa de bine… Pregătit să plece către câmpul identificat cu propra-i viaţă, ultimul ţăran ne-a privit cu ochi de Moş Timp sfătos, spunându-ne în timp ce se îndrepta către răsăritul de soare ”Măi copii, îmi dispar ridurile unul câte unul atunci când vă văd alături”…
Râzând, i-am făcut cu mâna şi l-am urmărit amândoi, cu mirare sub gene, până când s-a contopit cu soarele, înghiţit de orizont…”!
Imi doresc sa am si eu ragazul sa alerg desculta, prin iarba umeda a diminetii, undeva unde mai exista “un ultim taran”.
Trebuie să te grăbeşti, Gabriela – asta ca să zâmbim un pic – ţăranii autentici (dar poate fi şi un altfel de ţăran?) sunt pe cale de dispariţie. Sper să nu găsim, la un moment dat, nişte actori rataţi, îmbrăcaţi în costume populare, pe la Muzeul Satului…
asemenea minunății parcă din alte vremuri… și totuși astfel de oameni încă mai există – dar ce-i mai important – au început să apară cei ce trebuie să le ia locul, ca satul să poată struni în continuare timpul cel lent și de calitate, în matca lui aleasă, așa cum bine spunea și Gina… eu încă nu mi-am pierdut speranța!
Nici eu, Bogdan. Parcă nu îmi vine să cred că satul ăsta românesc, cu toate ale sale, va dispărea de pe faţa pământului, ca şi cum nu ar fi fost, în vreme ce în urma sa vor rămâne blugi din Turcia şi mai ştiu eu ce alte “minunăţii” ale vremurilor moderne…
Foarte frumos. Salutare si o seara frumoasa !
La fel, Rappa, numai bine în toate! La bună recitire!
Înțeleg poezia din gândurile tale, Cris!!
La sat, vremea curge într-un alt fel de matcă !
Petrecere frumoasă în ultima seară de Paște!
Mulţumim la fel, Gina, gândurile noastre bune se îndreaptă către tine şi către toţi oamenii dragi din jurul tău… O seară minunată să aveţi, cu linişte în suflet!
Atatea mesaje frumoase in atat de putine cuvinte….”ultimul ţăran ne-a privit cu ochi de Moş Timp sfătos, spunându-ne în timp ce se îndrepta către răsăritul de soare”. Foarte frumos.
Mulţumesc, mă bucur că ai trecut şi ai citit. Din păcate, astfel de momente de normalitate sunt din ce în ce mai rar de găsit, în conjunctura actuală…
Vad ca peste tot pe unde ma intorc ma lovesc stimuli predestinati (parca) sa-mi aminteasca de casa bunicilor mei de la Chiraftei, cea acoperita cu stuf, de cuptorul lipit cu lut si de caruta cu care plecam la muncile campului….
Rascolitoare toata aceasta poveste simpla, despre o frantura de simplitate, de normalitate.
Tanjim dupa un trai simplu, dar nu avem curaj sa facem pasul!
Venim si noi, desculti, pe prispa voastra, ca niste “morometi moderni” care ne aflam!
Bine aţi venit, Hristos a înviat! Viaţa la ţară are farmecul ei sau, mai bine zis, îl avea. Iar Moromete rămâne acolo, pr prispa lui, aşteptând foncierea…
Frumoasa remarca:
”Măi copii, îmi dispar ridurile unul câte unul atunci când vă văd alături”…
Asa le spun si eu copiilor mei: cand va vad, simt ca reintineresc!
Ne bucurăm să aflăm asta şi suntem siguri că sunteţi iubită tare mult de copiii dumneavoastră. O asemenea mamă îi face sî fie mândri de ei, în fiecare zi… Gândurile noastre bune, scumpă doamnă!
Ca sa fi recunoscut trebuie sa fugi din tara caci esti umilit si fara nici un viitor.Haldaii din tara se tin de scaune sa nu cada
si sa-si piarda slujba dorind sa puna tara sa moara inpreuna cu iei.Sinucidere colectiva in toate domenile din tara si cum sa mai avansezi cu acest sistem patriarcal care este generalizat.Mafie organizata in statul Roman unde interesele personale sint mai presus,in rest toti pot sa moara caci asa este educatia de zeci de ani de zile”Mirlanul la putere”
Mi-a plăcut partea cu Mârlanul la putere. Nu ştium facem şi cum dregem, dar numai de ăştia acem parte…