“Oamenii pun credinţele şi iluziile deşarte
mai presus de logică şi de faptele reale”
(Brian Herbert & Kevin J. Anderson – “Dune – Cruciada maşinilor”)
______________________________________________________
Personajul nr. 5
Întins pe burtă, aştepta fără să facă vreo mişcare, respirând uşor. Din când în când, lipea degetul arătător de trăgaciul rece al armei, iar apoi privea prin lunetă ierburile care foşneau ademenitor în faţa sa. Citise undeva – dar nu se obosise să verifice informaţia – că unii dintre vânători ejaculau atunci când împuşcau animalele, însă lui nu i se întâmplase asta niciodată, în pofida experienţei îndelungate. Dacă se gândea mai bine, nici nu şi-ar fi dorit aşa ceva, la ce bun să-ţi uzi chiloţii într-o astfel de situaţie? Dar starea aceea de nerăbdare şi de tensiune îi provoca o reală plăcere.
Mângâie luneta cu degetele. O cumpărase cu trei zile în urmă şi de-abia aştepta să-i pună în valoare toate calităţile care îl obligaseră la acceptarea unui preţ costisitor. Dar nu regreta absolut nimic. Era o lunetă scumpă, într-adevăr, însă una performantă, pentru distanţe lungi, recomandată de o tehnologie de acoperire anti-reflexie multi-strat, cu o capacitate sporită de transmitere a luminii, asigurând culori balansate, cu un reticul din sticlă rezistent la şoc şi recul. Fusese încântat ca un copil după ce o cumpărase, iar apoi, în faţa prietenilor, ridicase în aer tubul cu diametrul de treizeci de milimetri şi spusese pe un ton declamativ:
- Precizie şi flexibilitate, domnilor, precizie şi flexibilitate, ascultaţi-mă cu atenţie, sunt de prea multă vreme în branşa asta, nu am cum să dau greş! Etanşă, protejată împotriva aburului, o lunetă de toată frumuseţea. Cu asemenea sculă dichisită nu poţi rata, ajustări calibrate perfect, sunet de clic la oprire… Ţinta poate fi păstrată în vizor, fără nicio greutate, aşa că vânătorul este un fericit!
Iar prietenii aplaudaseră, după care ciocniseră dozele de bere şi strigaseră:
- Hip, hip, uraaaa!
Lipi din nou ochiul de lentilă. Zidul foşnitor părea atât de apropiat încât îi veni să întindă mâna pentru a simţi atingerea ierburilor. Îi plăcea să vâneze. Numai în timpul partidelor de vânătoare se simţea cu adevărat important, atunci când îşi ţinea respiraţia şi apăsa lin pe trăgaci, trăgând apoi pe nas mirosul inconfundabil, după fiecare împuşcătură. Prăbuşirea animalului lovit de glonte era, pentru el, împlinirea tuturor fantasmelor pe care nu îndrăznea să le povestească, totuşi, nimănui.
19 aprilie 2011
interesant acest portret, Cristian. nici eu nu înțeleg vânătoarea de plăcere, vânătoarea sportivă… dacă ajungi să o faci din necesitate, pentru supraviețuire, atunci este o lege a naturii, dar când tu ai de partea ta tot progresul tehnologic iar animalul rămâne să se bizuie numai pe simțurile pe care i le-a dat Mama Natură… parcă nu-i mai atât de interesant acest sport.
N-am înţeles-o şi nu o voi înţelege niciodată, Bogdan. Nu pricep de unde vine acea plăcere sadică de a duce arma la ochi şi de a omorî un animal. Nu pricep şi basta. Am încercat, am ascultat diferite păreri, am pus lucrurile cap la cap, degeaba. Creierul meu refuză să înţeleagă această vânătoare din plăcere…
Dur finalul.
Si totusi oamenilor le place mult carnea, indiferent de cantitatea de mila din interiorul lor. Ma abtin de la alte comentarii.
Sa ai o zi placuta in continuare!
Acest al cincelea personaj din puzzle este puternic atunci când are o armă în mână. Să vedem , în viitor, cum se va descurca fără ea… Vom afla la momentul potrivit. Da, oamenii sunt carnivori, prin definiţie, nici asta nu se poate elimina din discuţie. Numai că unii – mulţi,de altfel – ucid doar din plăcerea de a ucide, ceea ce mă deprimă constant. Gânduri bune vă trimit şi eu, la bună recitire!
Aş ura tuturor vânătorilor ca înainte de o partidă de vânătoare să citească “Moartea căprioarei”…
Admirabil descrisa atitudinea şi trăirile vânătorului pasionat, descriere care are darul de a evidenţia sadismul, sângele rece al celui ce omoară, fără să fe specificat explicit . De fapt, în aceasta constă talentul literar.
Bine ai venit, Aura, gândurile noastre bune… Mă alătur şi eu (sau m-aş alătura) demersului tău. Mă bucur că ai citit cu plăcere acest episod, iar pe de altă parte sperăm să atingem cu sufletul momentele în care vânătoarea va rămâne amintire. Oamenii îşi pot procura hrana şi altfel, acum… Gânduri bune!
Bine te-am regăsit Cristi
Un vânător dacă ar privi în ochi animalul înainte de a trage ,ar rămâne puţin pe gânduri. Să se pună în locul lui fără apărare, în faţa glonţului.
O seară frumoasă şi să”vânezi” câţi mai mulţi cititori!
Mulţumesc, David, mă bucur că ai trecut. Eu i-aş pune să se uite, spre exemplu, în ochii unei căprioare. Şi pe urmă am mai sta de vorbă…
La bună recitire, numai bine în toate!
Sa ucizi si sa spui ca asta e sport, e deconectare, e placere, ma depaseste. Dar multe ma depasesc pe mine, nu asta e problema. Oricum, daca unii fac averi din asta, inseamna ca o randuiala exista pe undeva. Eu insa nu imi bat capul sa o inteleg. Sa inteleg ceva cu care nu sunt sub nicio forma de acord.
Şi pe mine. Am şi discutat cu destui vânători, până acum, i-am întrebat ce simt în acele momente. Am primit tot felul de răspunsuri,unii se credeau chiar Sanitarii Pădurii. Vorbe… Încercau să-şi justifice setea de sânge…
Nu, nu vorbesc, astăzi las gândurile să vorbească..
http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/04/anonimii-satelor-vi-i-amintiti.html
Frumoase imagini. Şi tulburătoare, totodată, Gina… Gânduri mele bune…
Recunosc am sacrificat si eu animale,la Craciun si Paste.Insa sunt de parere ca macelul din natura trebuie sa inceteze.Mi-as dori mult sa-i am pe acesti “viteji”in cuiul catarii,sa-i vad cum trapspira si cum se kk pe ei de frica..sa le vad respiratia sacadata si broboanele reci de sudoare pe frunte scurgandu-se pe fata,sa-i intreb apoi ce au simtit, si daca se simt bine in bataia pustii.Cu ani in urma am condus trageri de lupta cu o grupa de vanatori de munte,la un moment dat de undeva din dreapta a iesit timid din padure un tap,apoi un card de caprioare cu pui.Distanta era de aproximativ 100 m,puteam sa fac macel pt ca trageam cu arme automate de inalta precizie,dar am dat ordin sa se asigure armele si am urmarit cum ‘grupa “lor trecea agale prin fata noastra.A fost un gest aplaudat de toti,desi multi au recunoscut ca i-au “mancat degetele”.Sunt de parere ca locul acestor fiinte minunate este in natura in stare de Libertate deplina,iar armele de vanatoare sa fie detinute doar de cei destinati sa apere si sa protejeze natura,nu de toti putopalmistii Romaniei.
De multe ori am gândit la fel ca tine. Şi i-aş trimite pe vânători să se lupte cu animalele, dar fără arma din dotare. Fiindcă este totul disproporţionat. M-aş bucura să-i văd cum se iau la “întrebări” cu leul, spre exemplu sau cu o haită de lupi. Sunt împotriva unui astfel de “sport” şi, dacă ar fi după mine, l-aş interzice. S-ar putea elimina animalele bolnave, să spunem, într-un cadru legal, printr-o instituţie a statului. Omul se crede un Coordonator pe această planetă, ceea ce – din punctul meu de vedere – este o aberaţie…
Niciodata nu-i voi intelege pe vanatori.Nu ucid de foame, doar din placere ucid si nu o data impusca un tovaras vanator si chiar pe ei.O fi pedeapsa divina, semn sa termine cu ucisul.
Cristian, iti doresc o saptamana mai buna, mai frumoasa alaturi de Geanina!
Nici eu nu-i înţeleg pe vânătorii ăştia. Dar uite că folosesc unul dintre ei, pe post de personaj. Poate că am să-l chinuiesc un pic, he, he… O săptămână cât mai bună îţi dorim şi noi, Gabi! Gânduri bune şi la bună recitire!