PUZZLE – 11 -

___________________________________________________

Personajul nr. 5 – …ei, drăcie, Eusebiule, ai văzut tu multe la viaţa ta, dar asta e o ditamai ciudăţenia.

ncepu să adie vântul, simţi cum pielea de pe spate i se face de găină în câteva fracţiuni de secundă, apoi desprinse ochiul de vizorul lunetei şi puse arma alături, în iarba ale cărei vârfuri se mişcau uşor. Sprijinit în coate, privi nedumerit către locurile misterioase de unde ar fi trebuit să apară (deja) viitorul trofeu, gândind înciudat că i se întâmpla pentru prima oară în viaţă să piardă ore în şir fără să vâneze nimic.

Da, îi plăcea să vâneze. Mult. Teribil de mult. Şi îşi satisfăcea această plăcere ori câte ori avea ocazia, parcă pentru a face în ciudă tuturor celor care erau de părere că a vâna rămânea o chemare înfiorător de crudă, de neînţeles şi de neacceptat, plus dovada suplimentară a sălbăticiei animalului cu două picioare cunoscut şi sub numele de om.

http://www.wallpapersland.net/

Nu-i păsa. Pleca întotdeauna de la premisa că fiecare poate să facă orice doreşte, atâta vreme cât nu încalcă legea. Iar el nu o încălca. Ţinea un permis în buzunar, sezonul de vânătoare era deschis, avea câteva zile libere şi era decis să profite de ele la maximum. La câteva sute de metri mai în spate, pată roşie în decor verde, cortul îl aştepta liniştit, susţinut prin cuiele de ancorare. Alături de el, jeep-ul cumpărat cu două luni în urmă avea parte de o binemeritată odihnă, după ce înghiţise nesăţios peste trei sute de kilometri.

Aprinse o ţigară. Vântul îi bătea din faţă, îşi aduse aminte de cărţile lui Karl May şi de Winnetou, surâse la ideea că animalele nu vor simţi fumul de ţigară, apoi întinse mâna şi scoase o sticlă cu apă plată din geanta confecţionată dintr-un material care imita uniforma de campanie. Deşurubă dopul albastru şi bău cu poftă. Fiecare înghiţitură care se scurgea pe gâtul însetat părea se se transforme într-un râu năvalnic, apărut  ca o izbăvire, exact la momentul potrivit, pentru a hidrata organismul torturat de o sete năprasnică. Puse sticla pe pământ şi se întrebă mirat cum de uitase să bea apă. Dar i se mai întâmplase. Atunci când începea vânătoarea uita de sine şi de tot ceea se petrecea în jurul său. Era într-o cu totul altă lume.

Mai demult, cu ceva ani în urmă, poate patru, poate cinci, poate chiar şase, memoria (trebuia să recunoască) nu era chiar punctul său forte (punctul forte rămânea vânătoarea, asta da!), pândise mai mult de o jumătate de zi culcat în iarbă, fără să mişte, fără să scoată niciun cuvânt, cu ochii aţintiţi către alte ierburi din care urmau să ţâşnească animalele pentru a se îndrepta, fără să ştie, direct către gloanţele sale care nu greşeau aproape niciodată ţinta. Moartea nu are întotdeauna coasă, râdea. Uneori trage cu puşca. Şi nu ratează. Când revenise în tabără, cu prada pe umăr, mulţumit de captură şi de ziua petrecută exact aşa cum îşi dorise, observase cu mirare privirile stupefiate ale  partenerilor şi, iniţial, nu înţelesese nimic. Abia apoi aflase, în jurul focului, cu un pahar de vodcă într-o mână, că îl căutaseră câteva ore, speriaţi la gândul că i se putuse întâmpla ceva rău şi nu mai avusese timp să strige după ajutor. Le transmisese rânjind că nu erau decât nişte ageamii fugiţi de-acasă ca să scape de neveste şi să pozeze în vânători cu state vechi de serviciu. Filfizoni încălţaţi în bocanci cu ţinte, aşa le scuipase în faţă, apoi vărsase scârbit restul de vodcă din pahar şi se retrăsese în cortul său. În ziua următoare, înainte ca soarele să se extragă de sub aşternuturile celeste, îşi strânsese cortul şi plecase cât mai departe de ei.

Din acea zi nu mai mersese decât singur la vânătoare. Nu avea nevoie de companie. Nu era un bun vorbitor, nu putea fi considerat nici măcar un bun ascultător, aşa cum erau alţii pe care îi cunoscuse în diverse situaţii. Spre marea sa mirare, reuşeau să socializeze foarte uşor, cu toate că nu scoteau mai mult de cincizeci de cuvinte într-o seară lungă. Era un taciturn. Un introvertit, spusese un fost prieten de-al său, la un moment dat, pe un ton care ar fi trebuit să dea de înţeles că a fi introvertit reprezenta un păcat capital.

Duse din nou arma la umăr şi lipi ochiul de vizor. I se păru că nu e totul în regulă şi şterse lentila lunetei cu o cârpă fină. Apoi privi din nou. Cu toate că atmosferă nu dădea niciun semn din care să reiasă că vremea ar fi putut să se strice şi în pofida faptului că soarele dogorea, indiferent, perpelindu-i creierii ascunşi sub şapcă, în faţa sa, la mai puţin de o sută cincizeci de metri, se ridicase (sau căzuse, înfigându-se între ierburile care se mişcau precum valurile unei mări verzi) un perete de ceaţă. Strânse ochii apoi privi din nou, prin binoclu, de data aceasta. Nu încăpea nicio îndoială. Un perete de ceaţă îi bara vizibilitatea, iar vânătorul puse iarăşi arma deoparte, se ridică în picioare şi, după ce îşi scutură pantalonii, îşi spuse ei, drăcie, Eusebiule, ai văzut tu multe la viaţa ta, dar asta e o ditamai ciudăţenia. După primii paşi, se opri, ca şi cum şi-ar fi adus aminte că a uitat ceva foarte important. Se întoarse şi apucă arma. Nu se ştie niciodată ce dracu` te aşteaptă dincolo, într-o astfel de situaţie, mai bine să fiu atent… Un nor negru făcu în necaz soarelui şi se trânti peste el.

30 mai 2011

Alte fragmente din PUZZLE