pixdaus.com
Vreme ursuză, înciudată, acaparatoare, anotimp al obsesiilor fără sfârşit, atunci când eşti înfăşurat în gânduri negre precum o viitoare mumie în care bătăile inimii nu se vor opri, totuşi, niciodată, o mână nevăzută înşfacă vântul de guler şi îl trânteşte în geamurile ca nişte ochi înceţoşaţi, înfipţi în orbitele adânci ale zidurilor, stropi de ploaie avântaţi în toate direcţiile, dezmăţ lacustru impus cu o frenezie respingătoare, revărsată în valuri şi, peste toate, un cer apăsător, sumbru, livid, aflat de prea mult timp în echilibru precar, prăbuşindu-se intempestiv, ca o fatală sentinţă neanticipată, peste oraşul chinuit de friguri.
Sufocare comună, inexplicabilă, percepută intens în plămânii lipsiţi de ripostă, zgomotul estompat al unor claxoane luate prin surprindere, pleoapele semafoarelor care cad una după cealaltă, aducând somn scuturat de coşmaruri nesfârşite în ceea ce a fost odată nesomn citadin, un poliţist captiv în intersecţie se desprinde din ceaţă doar pe jumătate, de la brâu în sus, tăiat dintr-o singură lovitură, mâinile sale înmănuşate, albe, fac gesturi pe care nu le mai ia în seamă nimeni, iar un corb i se aşază pe caschetă şi croncăne imperturbabil, poate a tragedie, a moarte hulpavă şi a sfârşit de spectacol.
Stingher, doar sunetul piţigăiat al fluierului încearcă să readucă la ordine tot acest nefiresc amalgam diurn prin care zboară petice de fum sau epavele unor nori naufragiaţi pe trotuare, împinşi de vânt prin garduri cu vârfurile ascuţite, răniţi, sfâşiaţi, rupţi, terfeliţi şi amestecaţi cu frunzele jilave.
Intersecţia căreia i s-au smuls toate reperele, unul câte unul, cu răbdarea unui torţionar dedicat, este spintecată de Olandezul Zburător, în troznet lugubru de catarge şi miros de rom, trena de alge, agăţată la pupa, se târăşte pe urme, închipuind o bocitoare rămasă fără glas, despletită, poliţistul acela îşi freacă ochii holbaţi, prizonieri disperaţi ai vinişoarelor de sânge decise să explodeze atunci când presiunea va atinge cote absurde, el nu înţelege nimic din ceea ce se întâmplă în jurul său, dar fuge către niciunde, înspre o salvare iluzorie înşurubată în gânduri de logica muribundă.
Caschetă lăsată să cadă, o jumătate de om care aleargă prin ceaţă, fără să vadă pe unde calcă, dar corbul se avântă pe urmele sale, pălmuind cu aripile aerul apos, o prinde în cioc înainte de a ajunge pe asfaltul nevăzut, apoi zboară prin cerul lipit de pământ şi o agaţă în vârful catargului, ca pe un trofeu mutat dintr-o lume în cealaltă.
Undeva, departe, din ce în ce mai departe, sunetul fluierului se stinge ca o ipoteză anemică ucisă în faşă, iar oraşul înfiorat ascunde în spatele storurilor trase după-amiaza când cerul s-a prăbuşit peste el…
Cristian LISANDRU – 21 decembrie 2011
Din volumul “Picături de insomnie” (volumul 3)
