Înota. Braţele spintecau apele mâloase pentru a împinge trupul împotriva curentului, plămânii pe jumătate sufocaţi pretindeau de ore bune odihna, inima bubuia precum o tobă uriaşă, lovită de braţele neobosite ale unui toboşar decis să rupă membrana cu beţele nevăzute, strânse în pumni, iar deasupra sa atârnau crengile unor copaci cu trunchiuri groase, înclinate, invitate la prăbuşire de muşcăturile agresive pe care râul năvalnic le lăsa în cele două maluri înalte.
Înota. Labele picioarelor loveau apa în ritm susţinut, muşchii se supuneau, resemnaţi, condamnaţi la efort continuu, nebunesc, de neînţeles, acele ascuţite ale chinului se înfigeau unul câte unul, ca şi cum cineva l-ar fi extras dintre valuri, fără să-i ceară acordul, şi l-ar fi depus pe o masă jilavă, transformându-l într-un pacient agresat de inspiraţia inumană a unui terapeut nerăbdător, în timpul şedinţei de acupunctură pentru care nu făcuse, totuşi, nicio programare prealabilă.
pixdaus.com
Înota. Peşti mari, pe care nu reuşea să îi identifice încă, în pofida amalgamului de ecuaţii mentale care îi transforma creierul într-o masă cleioasă unde până şi urmele memoriei se estompau, îl atingeau din când în când, se frecau de el cu solzii aspri, poate că doreau să îl oprească, totuşi – zâmbi, braţele continuau să taie apa, picioarele împingeau, inima ameninţa să transforme cutia toracică în fărâme, curentul se învârtoşa pătimaş, orgolios, lupta dintre om şi râu scotea la iveală puteri nebănuite, de o parte şi de cealaltă – , să îl expulzeze pentru totdeauna din mediul lor acvatic unde el nu avea ce să caute, în teorie, să îl determine la o revizuire pragmatică a rolului său în acea lume de pământ şi apă.
Înota. Prea puţin pământ, prea multă apă, gândi, reuşi să gândească, spre marea sa surprindere, am nevoie de branhii aşa cum ai nevoie de o femeie, de-a lungul vieţii tale, ai nevoie de ea pentru a simţi că trăieşti, da, că respiri, da, că viaţa însăşi devine oxigenul atât de necesar plămânilor, da, poate că tocmai în aceste momente are loc o mare transformare biologică în mine, de ce nu?, om şi amfibie, în acelaşi timp, drace, se luă la rost, mai ai puţin şi vei crede că eşti omul din Atlantis, poate că braţele vor renunţa să lupte şi se vor desprinde de trupul acesta, se vor smulge din mine şi atunci…
Înota. Râul părea un şarpe de apă cuprins de spasme, se răsucea la stânga, la dreapta, înciudat, iar bărbatul acela înota necontenit între două maluri, impulsurile cerebrale se treziră la viaţă, realiză surprins că se afla chiar în interiorul acelei reptile de o lungime infinită şi înota prin sângele ei gros, rece, îl apucă greaţa dar nu abandonă, nodul din gât deveni din ce în ce mai mare, bătăile inimii atinseră apogeul, muşchii se încordară suplimentar, aproape sfâşiaţi, iar râul îl trase în el, fără grabă, aşa cum un şarpe îşi înghite prada pentru a o digera pofticios, în tăcere, milimetru cu milimetru…
Cristian LISANDRU – 22 ianuarie 2012
Sa inoti impotriva curentului, cred ca nu multi reusesc.
Cam horror imaginea cu interiorul de reptila…
O saptamana mai buna, Cristian!
Se putea şi mai mult, Gabi, dar mi-am spus să nu insist, lăsând doar câteva mici semnale… Numai bine şi ţie!
ca şi cum cineva l-ar fi extras dintre valuri, fără să-i ceară acordul, şi l-ar fi depus pe o masă jilavă
Interesant si plin de mister.
Mă bucur că ai trecut şi ci citit, Adrian… Multe imagini, mi-am dorit să fie cât mai sugestive…
Excelent text. Dupa asemenea efort… PE MERIT:
O seara buna!
Mulţumesc, domnule Toma, toate cele bune şi spor la scris vă doresc!
Viața , ca un permanent concurs de înot printre pești carnivori. Om și amfibie, prea puțin pământ, prea multă apă.
Frumos text!
Seară bună, Cris!
O viaţă care ne înghite, încetul cu încetul, aproape fără să ne dăm seama… Toate bune, Gina!