CROCHIU – 1

pixdaus.com

                  Urmărea cu degetul nervurile frunzei, erau atât de catifelate la atingere, seva pulsa încă prin ele cu toate că trecuseră minute bune de când fusese cuprins de un acces de furie necontrolată şi despărţise pentru totdeauna frunza de creanga aceea alungită deasupra trotuarului, o făcuse ca şi cum ar fi separat, dintr-o singură mişcare, două vieţi, fără să anticipeze drama dublă, fără să conştientizeze propria vinovăţie, indiscutabilă, nici nu înţelegea ce-i venise sau ce fiinţă nevăzută, perversă, îl apucase cu degete ferme de bărbie pentru a-i orienta capul într-o altă direcţie decât cea dorită, nu putea să explice dorinţa bruscă de a ucide (o frunză), de a vedea cu ochii lui agonia (unei frunze), exaltarea îl luase pe nepregătite, întinsese mâna şi trăsese, geamătul frunzei se stinsese printre zgomotele ordinare ale oraşului, undeva sunase o sirenă, doi şoferi scoseseră capetele pe geam şi îşi aruncau acuze reciproce, un nor rămăsese agăţat în paratrăsnetul amplasat pe turnul de apă, zbătându-se neputincios la fiecare pală de vânt, atinse din nou frunza cu degetul arătător, curios, mirat, o descoperi uscată ca o hârtie arsă de timp, ca şi cum ar fi abandonat instantaneu o luptă dinainte pierdută, fără să protesteze, fără să cerşească milă, împăcată prematur cu nefiinţa, strânse pumnul atât de tare încât degetele i se albiră dintr-o dată, pe lângă el trecură câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în salopete, unul spunea un banc, reţinu doar privirea curioasă aruncată de altcineva, atunci când desfăcu pumnul nu mai văzu nimic, nici măcar amintirea acelei frunze ca oricare alta şi, totuşi, atât de diferită…

Cristian LISANDRU – 1 februarie 2012