Omul agăţat de timp ca de un secundar al unui ceas nevăzut

 

Erau zile în care se agăţa pur şi simplu de secundar, lăsându-se purtat într-un cerc temporal bine definit care îi permitea să reflecteze – măcar şaizeci de secunde – la el însuşi.

Totuşi, trecând peste această inevitabilă introducere, suntem obligaţi să spunem că personajul care strângea  în pumni, cu atâta putere, asumându-şi albirea degetelor ca pe un suprem păcat, acel secundar ordinar nu făcea niciun efort pentru a se desprinde din strânsoarea (dureroasă, benefică, liniştitoare, neliniştitoare, emoţionantă sau nu, poate chiar înspăimântătoare) materializată în idei/gânduri/subterfugii mentale dătătoare de stare.

1worldglobes.com

O, da, spunea de foarte multe ori personajul în cauză,  îl priveam prin fumul de ţigară şi conştientizam superioritatea posturii mele, aceea de observator tăcut al unei existenţe uşor superficiale, dar nu într-atât de superficială încât să devină neinteresantă, eu doresc STAREA, pe mine nu mă interesează, de pildă, aşa spunea, de pildă, aşteptând satisfăcut ca ascultătorii întâmplători să ciulească urechile, să abandoneze paharele pe masă şi să îl privească îndelung, intuind (ori tocmai această presupunere era pentru el plăcerea pe care nu se sfia niciodată să o numească absolută, credeţi-mă), o continuare menită să răstoarne – firesc/nefiresc? – întreaga lume cu fundul în sus, accelerarea mişcării de rotaţie a acestui pământ. Nu, domnilor (bomba pieptul, trufaş, trimitea un deget către tavan, apoi cobora mâna, încet şi, cu acelaşi deget, îşi scărpina sprânceana stufoasă), eu sunt atras iremediabil de goana neobosită a ceea ce numim atât de simplu, vulgar chiar, acele unui ceasornic. STAREA, domnii mei (uneori spunea şi doamnele mele, în funcţie de auditoriu, evident, plimbându-şi privirea pe fiecare chip, ca şi cum ar fi dorit să îl stocheze în memorie), STAREA aceea inconfundabilă, asemănătoare unui oftat prelung pe care toţi îl eliberăm, uneori, mai des sau mai rar, poate voit, pentru a face doar impresie, dar care întotdeauna, dar întotdeauna (accentua, iar vârful limbii trecea peste buza inferioară) este diferit, fiindcă tot ceea ce vine din oameni diferiţi are viaţă personală, unică, nu poate fi la fel, nu?, şi va trebui, inevitabil, în pofida privirilor circumspecte pe care le aruncaţi chiar şi atunci când credeţi că nu văd, să îmi daţi dreptate.

Spunea viaţă personală cu atâta convingere încât până şi ospătarii se opreau din drumurile lor bine determinate pentru a trage cu urechea.

Era un personaj, am să vă fac o destăinuire, sunt sigur că Shakespeare l-ar fi folosit în scrierile sale, l-ar fi introdus la locul potrivit, în momentul potrivit, măcar pentru stilul declamativ în care îşi prezenta lupta cu… secundarul unui ceas.

Nu se afla în căutarea timpului pierdut, o, nu!, sunt sigur că nici  nu îl citise pe Proust – poate că nici nu i-ar fi plăcut acea întoarcere temporală către ceea ce ai fost, îl vedeam/percepeam interesat de ceea ce ai putea să fii de-a lungul timpului, şi nu poţi!, ar fi strigat –, mai degrabă vedeam în el un Sisif aflat în continuă rotaţie, atârnat de un secundar al unui ceas văzut numai de el, ştiut/simţit numai de el, prizonier resemnat şi (aici era revelaţia!), fericit sub un geam zgâriat, culmea!, tocmai de ghearele timpului hain, hâd, pervers, ascuns de fiecare dată (spuneţi că nu-i aşa…)  de o mască binevoitoare care te determină să fii bucuros (ce enormitate, dar în relaţia cu timpul rămânem pentru totdeauna copii),  atunci când trece încă un an.

Personajul era colecţionar de ceasuri sau de timp, dar înţeleg că aţi priceput asta, deja, şi nu vă mai spun o noutate…

Cristian LISANDRU – 24 ianuarie 2012