Stătu în faţa porţii – reuşise să cumpere o căsuţă la periferie, avea şi nişte metri pătraţi de curte în care plantase răsaduri de roşii care se ofileau acum sub un soare parşiv – şi se întrebă dacă să pună sau nu piciorul pe trotuarul care se deplasa cu viteză acceptabilă. De ce nu? Uite că primarul ăsta a venit cu o idee interesantă, spre deosebire de alţii. E curios cât de repede s-au mişcat, azi-noapte nu am auzit niciun zgomot… Vecinul care domicilia în curtea din stânga sa îi dădu bună-dimineaţa. Vru să-l întrebe ce părere are despre această minune din faţa caselor, însă acela nu părea deloc impresionat. Ţinea în mână o drujbă – ăsta-i poet, de când ştiu poeţii să mânuiască unelte cu care te poţi accidenta? – şi tăia lalelele de pe alee. A tăia lalelele cu drujba poate fi o ocupaţie care te recomandă pentru balamuc, ajungi primul pe lista de aşteptare, îşi spuse, apoi făcu pasul.

Cum nu trebuia să fie atent pe unde merge, scoase ziarul din geantă – îl luase din cutie înainte de a încuia poarta – şi citi titlurile mari de pe prima pagină. Ridică sprâncenele a mirare. Fuseseră alegeri şi câştigaseră unii care-şi spuneau Partidul Scărilor Fără Trepte. Într-un alt articol se vorbea despre un puşti care se căsătorise cu o divă la modă. Totul ar fi fost în limite rezonabile, numai că ginerele avea trei ani şi două luni, fuma trabuc şi declara că luna de miere şi-o vor petrece pe Vezuviu, în aşteptarea erupţiei anunţată deja pe toate canalele. Pe coloana din dreapta citi în viteză informaţii despre revolta găinilor, o adevărată calamitate la nivel mondial, ouăle fiind trecute pe lista produselor de lux. Pufni. Aşteptăm greva porcinelor şi a curcanilor…

Întoarse ziarul, păstrând aceeaşi expresie mirată, pentru a descoperi pagina de sport. Campionatul mondial de fotbal urma să se desfăşoare pe fundul Mării Moarte, iar organizatorii anunţau că în cel mult trei săptămâni de zile vor reuşi să scoată toată apa şi să gazoneze viitoarele terenuri. Nu e 1 Aprilie, atunci îi apucă pe ăştia cu ziarele glumele nesărate. Şi pe urmă râd prin redacţii, îşi închipuie că sunt cei mai mari farsori. Aruncă ziarul într-un tomberon de gunoi. Trotuarul îl purta către colţul străzii şi observă uimit că părea neterminat. În faţă apăreau dalele de beton printre care îşi făceau loc, cu disperarea dată de dragostea pentru fotosinteză, firişoare de iarbă. Normal, nu erau ăştia în stare să ducă până la capăt o treabă începută. O bucată de trotuar rulant, atât şi nimic mai mult, probabil că este în faza de probe. L-am testat, merge… Cobaiul se poate retrage acum?

Când se pregăti să păşească pentru a pune piciorul pe adevăratul trotuar, rămase cu gura căscată. Sub ochii săi, trotuarul rulant se completa, se autocrea şi – ca şi cum ar fi ştiut în ce direcţie dorea să meargă cel transportat – coti după colţ. Soţia sa, în furou, cu ceaşca de cafea în mână, îi făcu un semn cu ochiul, semnul acela dulce care însemna invitaţia la o partidă de amor. Apoi sorbi şi se întoarse cu spatele, îndreptându-se către bucătărie. Putea să-şi vadă bucătăria în partea dreaptă a trotuarului, zidurile exterioare dispăruseră, totul semăna cu un acvariu pe care oricine îl poate admira în voie. Se părea că femeia nu se sinchisea de privirile indiscrete, fiindcă puse ceaşca pe măsuţa rotundă, cu picioare nichelate, apoi îşi scoase furoul şi porni către baie. Vru să-i spună că o partidă de streaptease nu era cea mai bună idee la prima oră a dimineţii, dar văzul zidul care se apropia. Acum voi trece prin el, iată noul om care trece prin zid. Nici nu întinse mâinile, pentru a se proteja, convins că visul avea să se sfârşească în cele din urmă. Lovitura puternică îi turti nasul şi simţi picăturile de sânge pe buza superioară. Căzu în genunchi. Trotuarul rulant intra sub perete, dar el se rostogoli pe o parte şi ajunse pe asfalt, chiar în momentul în care un băieţel trecu în viteză pe trotinetă.

Nene, de ce nu traversezi pe la zebră, aşa vă-nvaţă la şcoală? Când aveam eu vârsta dumneavoastră eram mai atent. Şi uite, am crescut mic, m-am ferit de accidente… Din spatele blocurilor se înălţară în explozie de galben şi roşu doi sori, unul mai mare şi unul mai mic, iar bulevardul deveni dintr-o dată neîncăpător. Mii de oameni alergau în toate direcţiile şi strigau „E timpul! E timpul!” Nasul îi pulsa, dar sângerarea se oprise. E timpul pentru ce? Pentru finalul tragicomediei? Un individ îmbrăcat în costum de scafandru îi strigă să se ridice. Trebuie să sosească, eliberează strada, altfel te vor călca în picioare!

Din depărtare se auzi un vuiet care crescu încetul cu încetul în intensitate şi abia avu timp să treacă înapoi pe trotuar înainte de a vedea cum sute de elefanţi străbat bulevardul în aplauzele mulţimii aşezată de o parte şi de alta, două lanţuri vii ale căror capete nu puteau fi zărite. În fiecare zi, la aceeaşi oră, auzi vocea scafandrului, aşa-i că nu aţi mai văzut niciodată ceva asemănător? Vru să-i spună că n-a mai văzut nici trotuar rulant care să se autocompleteze, nici o casă fără ziduri exterioare şi nici doi sori, unul mai mare şi unul mai mic. Cel puţin nu în galaxia cunoscută de el. Se abţinu. Nu vroia decât să se întoarcă acasă, să sune la birou pentru a anunţa că îşi ia o zi liberă şi apoi să facă dragoste cu soţia.

Trotuarul porni în sens invers. Când coti din nou după colţ, se trezi în plin deşert. Bătea vântul, gheme de scaieţi se rostogoleau bezmetice, iar trotuarul se oprea la marginea unei dune. După ce atinse nisipul fierbinte cu piciorul, trotuarul începu să se înfăşoare precum un covor. Apoi dispăru. Privind în jur şi îşi slăbi nodul de la cravată, fiindcă era îngrozitor de cald. Ei, şi-acum ce se mai întâmplă? Cum ajung în dormitor? Sap în nisip cu mâinile goale sau aştept să apară duhul din lampa lui Aladin…? Nu apăru nimeni. Iar căldura era din ce în ce mai mare…

După ce femeia declară la poliţie dispariţia soţului, căutarea se desfăşură pe parcursul a câtorva luni de zile, fără niciun rezultat. Nimeni nu aruncă vreo privire către tabloul din sufragerie. Un peisaj deşertic extrem de minuţios desenat oferea în fundal şi imaginea unui individ întors cu spatele, cu haina ţinută într-o mână. Cămaşa era scoasă din pantaloni, iar senzaţia pe care o trăiai atunci când analizai întregul era aceea că individul nu mai avea mult până să se prăbuşească. Femeia nu privise niciodată cu atenţie pictura respectivă. Nu-i plăcuse de la bun început.  Dacă ar fi făcut-o, şi-ar fi dat seama că personajul din tablou nu existase înainte de dispariţia soţului. Fiindcă îi crea o stare de disconfort permanent, tabloul fu aruncat în tomberonul din faţa porţii. Cu mare greutate puteau fi observate câteva oase împrăştiate în peisajul desenat atât de minuţios. Dar asta numai dacă priveai foarte atent şi de aproape. Totuşi, putea fi vorba şi despre o simplă iluzie optică…

Cristian LISANDRU

Din volumul “Picături de insomnie” (proză scurtă şi foarte scurtă – volumul 2)

pixdaus.com

Mi-am vărsat sufletul într-un pahar şi ţi l-am oferit, pentru a-l bea cu sorbituri largi, până la la fund. Din trup am răsucit o ţigară şi am aşteptat să tragi fumuri lungi din mine, în ciuda celor care spun că tutunul dăunează grav sănătăţii, apoi ţi-am cântat la chitară un cântec din care reieşea că îmi place să gust fulgii prinşi în părul tău.  
Miroase a prima zăpadă adevărată în oraşul cenuşiu şi văd pe fereastră copiii care nu mai vor să intre în casă de teamă ca omătul să nu se topească până mâine. Azi nici n-am mai ascultat buletinele de ştiri, am anulat toate evenimentele din agenda personală şi m-am lăsat consumat de tine cu bucuria unei jerfte destinată iubirii pure.
Sunt voci care afirmă că aşa ceva ţine de domeniul fantasticului, însă îndrăznesc să lupt împotriva curentului perfid de opinie şi strig pe fereastra deschisă că iarna a redevenit frumoasă odată cu tangoul fulgilor care ne acoperă încetul cu încetul. Mi-e dor de iubire, nu de gazele de la ruşi, mi-e foame de mângâiere şi nu de veşnicele proiecte guvernamentale, am chef de joacă nebună prin parcul alb şi, sincer să fiu, nu-mi mai pasă de nimic…
Se aprind felinare pe alei albite, iar picăturile din sufletul meu se preling pe bărbia ta învăluite în fumul albăstrui al unui vis care nu va deveni niciodată coşmar. Iubito, dacă încă mai ninge la ferestre înseamnă că nu e totul pierdut. Sfidez comandamentele de iarnă şi traficul infernal, apoi fac o reverenţă în faţa unei Doamne a Zăpezii despre care credeam la un moment dat că nici nu mai există…

Cristian LISANDRU

Din volumul “Picături de insomnie” (proză scurtă şi foarte scurtă – volumul 1)

Înota. Labele picioarelor loveau apa în ritm susţinut, muşchii se supuneau, resemnaţi, condamnaţi la efort continuu, nebunesc, de neînţeles, acele ascuţite ale chinului se înfigeau unul câte unul, ca şi cum cineva l-ar fi extras dintre valuri, fără să-i ceară acordul, şi l-ar fi depus pe o masă jilavă, transformându-l într-un pacient agresat de inspiraţia inumană a unui terapeut nerăbdător, în timpul şedinţei de acupunctură pentru care nu făcuse, totuşi, nicio programare prealabilă.

pixdaus.com

Înota. Peşti mari, pe care nu reuşea să îi identifice încă, în pofida amalgamului de ecuaţii mentale care îi transforma creierul într-o masă cleioasă unde până şi urmele memoriei se estompau, îl atingeau din când în când, se frecau de el cu solzii aspri, poate că doreau să îl oprească, totuşi – zâmbi, braţele continuau să taie apa, picioarele împingeau, inima ameninţa să transforme cutia toracică în fărâme, curentul se învârtoşa pătimaş, orgolios, lupta dintre om şi râu scotea la iveală puteri nebănuite, de o parte şi de cealaltă – , să îl expulzeze pentru totdeauna din mediul lor acvatic unde el nu avea ce să caute, în teorie, să îl determine la o revizuire pragmatică a rolului său în acea lume de pământ şi apă.

Înota. Prea puţin pământ, prea multă apă, gândi, reuşi să gândească, spre marea sa surprindere, am nevoie de branhii aşa cum ai nevoie de o femeie, de-a lungul vieţii tale, ai nevoie de ea pentru a simţi că trăieşti, da, că respiri, da, că viaţa însăşi devine oxigenul atât de necesar plămânilor, da, poate că tocmai în aceste momente are loc o mare transformare biologică în mine, de ce nu?, om şi amfibie, în acelaşi timp, drace, se luă la rost, mai ai puţin şi vei crede că eşti omul din Atlantis, poate că braţele vor renunţa să lupte şi se vor desprinde de trupul acesta, se vor smulge din mine şi atunci…

Înota. Râul părea un şarpe de apă cuprins de spasme, se răsucea la stânga, la dreapta, înciudat, iar bărbatul acela înota necontenit între două maluri, impulsurile cerebrale se treziră la viaţă, realiză surprins că se afla chiar în interiorul acelei reptile de o lungime infinită şi înota prin sângele ei gros, rece, îl apucă greaţa dar nu abandonă, nodul din gât deveni din ce în ce mai mare, bătăile inimii atinseră apogeul, muşchii se încordară suplimentar, aproape sfâşiaţi, iar râul îl trase în el, fără grabă, aşa cum un şarpe îşi înghite prada pentru a o digera pofticios, în tăcere, milimetru cu milimetru…

Cristian LISANDRU – 22 ianuarie 2012

pixdaus.com

Ghiveciul era crăpat, iar un firicel de pământ se strecura către exterior, gândeai că rădăcinile plantei încercau, disperate, să evadeze, intuiai zbaterea interioară nevăzută şi chinul drumului către lumină, cu toate că – analizând obiectiv – rădăcinile unei plante ar trebui să stea în întuneric, în pământul din care pot fi extrase substanţele hrănitoare.
Totuşi, ghiveciul acela întruchipa o închisoare din ceramică, smălţuită, pictată cu flori şi romburi de o mână necunoscută. Mai mult, dacă ridicai privirile, muşcata cu flori roşii părea un condamnat torturat de febră.

Cristian LISANDRU – 27 noiembrie 2011

sareinochi.com

-    Hai la miting, Gore! Hai la miting, Gicule! Nu-mi place indiferenţa voastră.
-    Sandule, tu vorbeşti de miting? Nu erai tu cu ai lu` Băsescu? De ce vrei să pari altfel decât ai fost? Lupul îşi schimbă părul – nu te uita lung la mine, precum curca-n crăci sau viţelul la poarta nouă – dar năravul… Ehe…
-    Am fost, Gore, că eu nu-mi reneg greşelile trecutului politic sau sentimental, dar nu mai sunt. Şi, dacă nu mai sunt, atunci nu pot să stau aici, cu Tămâioasa în faţă, în timp ce ultraşii dau cu pietre în capul jandarmilor.
-    Atunci achită nota şi ia-o cătinel către kilometrul zero, cine te reţine? Noi de-abia am mai cerut nişte beri, taman acu`, uite şi primii fulgi de nea. Dar nu ne luăm vorba înapoi, pe bere rămânem. Te uită cum ninge ianuarie… Bă, nici anotimpul nu mai respectă marea poezie…
Toate posturile de ştiri arată imagini din Piaţa Universităţii. A patra zi de proteste, guvernul portocaliu trece prin momente grele pe care le întâmpină cu declaraţii de complezenţă şi ameninţări voalate. Jandarmeria a dislocat forţe impresionante, galeriile de fotbal suferă fiindcă este pauză competiţională, gurile rele afirmă că prezenţa provocatorilor este doar mâna puterii, iar PDL-ul s-a întrunit în celulă de criză.
-    Ce… lula mea tot vor ăştia, Sandule? Scuze pentru exprimare, am simţit un filing  în acest sens.
-    Să facă pace după ce tot ei au declanşat bâlciul. Nu v-aţi prins? Trei zile au tăcut ca muţii, de ziceai că le-a luat Dumnezeu limbile, iar acum hop cu apelurile la calm. Nişte apeluri la viaţă mai bună, decentă, plină de satisfacţii, nu face nimeni.
-    Uite c-ai făcut tu. Noroc!
-    Noroc, că de la ăsta nu mă dau înapoi, da` nici politician nu sunt. Şi pe mine mă doare faptul că poporul nu are nimic de spus. Adică spune el, săracul, da` nu este ascultat. Că demos de unde venea dacă nu de la vocea poporului? Ăştia erau oameni liberi în Grecia antică, aveau drepturi. Da` ce vă spun eu vouă, Gore şi Gicule, beţi iarna bere, exact când începe să ningă, vă uitaţi la televizoare, schimbaţi canalele de ia telecomanda foc, în schimb nu vă implicaţi activ. Mor pe chestia asta. Fără implicare activă se cheamă că n-ai atitudine. Hai la miting!
Gore şi Gicu ridică din umeri în acelaşi timp. Gore zâmbeşte, înainte de a bea din halbă:
-    A zis nevastă-mea să stau dracului potolit, că n-are chef să mă caute prin spitale şi să mă găsească bandajat. Sau poate mai rău, s-a uitat la mine cam ciudat, ştii că femeile au un simţ aparte, noi nu-l avem pe ăsta. De, bărbaţi, cade creieru-n pantaloni exact când nu trebuie.
-    Noi avem simţul datoriei neîmplinite, Gore, se ambalează Sandu, stăm pe margine şi dăm din gură, toţi ne-am făcut analişti şi filozofi. Păi aşa nu mai atingem bunăstarea niciodată.
-    Lasă, Sandule, că atingem nepăsarea!
Gicu îi mai toarnă lui Sandu un pahar.
-    Bei fără apă azi?
-    Da, mă irită bulele pe gât!
-    Ai răcit!
-    Am strigat de pe balcon moarte trădătorilor!
-    Şi?
-    Ăla micu` de la doi, al lu` Ignat, a tras în mine cu cornete, bine că nu mi-a scos vreun ochi, vedeam mitingurile numai pe jumate, baba de la şapte era în faţa blocului  cu obosita de la şase, aia de se vopseşte albastru-n cap, şi-a făcut cruce, administratorul m-a privit chiorâş, o fi crezut că vreau să-i iau locul.
-    O fi zis că dai lovituri de stat.
-    Fără voi nu mă bag, unde-s mulţi puterea creşte. Vă dau funcţii.
-    Stai cu ele, Sandule, numa` funcţii-n bloc nu dorim noi. Mai bine ne mai dai o bere. Că se-ncing spiritele-n piaţă şi e călcată democraţia în picioare.
Sandu se întristează, dar comandă berile şi soarbe din pahar. Cu poftă aproape nejustificată. Oftează.
-    Un` să merg eu la război cu voi? Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii şi flintele haiducilor?! Vax, s-a dus spiritul justiţiar.
Gore şi Gicu o aplaudă frenetic pe Dana Grecu de la Antena 3.
-    Aşa, aşa… Are nerv, are un farmec aparte, ea e bărbatu-n casă. Un fel de femeie-comisar, da` mai cizelată, nu vă uitaţi urât, e părerea mea.  Auzi, Sandule, nu-i mai bine că facem revoluţiile astea în cârciumă? Că şi răzmeriţa din 89 ne-a prins tot beţi, tu ziceai că trebuie să avem antrenament pentru Crăciun.
Sandu duce un deget la buze.
-    Ciocu` mic, Gicule, pereţii au urechi, poate avem microfoane-n scrumiere, ca la Select, pe vremuri. Acu` e tehnica şi mai bună decât atunci. Duşmanul ascultă…
În cârciumă intră câţiva adolecenţi. Au la gură fulare în culorile unor echipe de fotbal, salută mesenii şi întreabă dacă se vând ţigări la bar.
Sandu se ambalează imediat.
-    Provocatorilor, ultraşilor, violenţilor, aţi greşit adresa! Jos fularele, vreau să vă văd feţele. Ptiu, tu eşti Petrică? Spune-i lu` tac`tu că dacă nu vine la şedinţele de bloc se cheamă că n-are implicare activă. Bă, da` să nu uiţi, că vin cu manifestanţii după el!
-    Gata, nea Sandule, s-a marcat! N-ai o ţigară?
-    Am, mă, cum să n-am, că nu ne-a luat guvernul şi ţigările din buzunare. Încă. Ia de-aci şi valea, repetaţi cântece şi strigături în faţa blocului. Dacă vă prind în Piaţa Unirii vă rup steagurile pe spate…
Gore şi Gicu aplaudă, iar patronul opreşte sonorul televizorului şi invită mesenii să cânte Deşteaptă-te, române!
La Universitate, primii ultraşi încep să-şi dea în petec, iar Gicu murmură, neauzit de nimeni, că lipsesc doar agenturili şi tevereu`, în rest seamănă.

Cristian LISANDRU – 16 ianuarie 2012

venetianmasks.us

fiindcă se tem de ei înşişi
unii oameni nu privesc oglinzile
în fiecare zi îşi sufocă sufletele
cu o pernă a ipocriziei
apoi se strecoară printre ceilalţi
zâmbesc strâmb
fac glume răsuflate
socializează de complezenţă
şi
(nici nu e de mirare)
aplaudă mecanic

oamenii aceştia se ascund
de propriile obsesii
numai că
(fără să ştie)
le trag după ei cotidian
ca pe nişte pietre de moară
prinse pentru totdeauna la glezne

vine o vreme
trebuie să te scuturi de umbra lor
oamenii fără chipuri putrezesc
(pe dinăuntru)
încetul cu încetul

Cristian LISANDRU

Din volumul “Ca o femeie despletită, neliniştea…”

pixdaus.com

Mie îmi vin gândurile la pachet…
Gândea asta în fiecare dimineaţă, atunci când se trezea şi găsea plicul.
Îl vedea/studia/înregistra pe retină de la o distanţă de doar trei metri (îi numărase cu scrupulozitate chiar din prima zi, transformându-i matematic din acei paşi făcuţi în momentele – grele, de altfel –  în care se ridica din pat şi lăsa tălpile picioarelor amorţite, abia trezite din somn, să atârne pentru câteva secunde parşive, pentru ca apoi să le lipească de pardoseala îngheţată, înainte de a le introduce, reconfortant?, în papucii comozi de piele scorojită, vopsită cândva – când oare, oameni buni?, acesta fiind strigătul său mut de revoltă – într-o execrabilă culoare maron care amintea de rahatul uscat, acela plesnit de vânt,  dornic de un nas cu nări dilatate care să se aplece intempestiv, din cine ştie ce curiozitate perversă neînţeleasă, pentru a-l mirosi…), percepea vizual albul aproape orbitor, obsedant prin însăşi culoarea sa imaculată, pură,  pe care o urâse cu patimă de la bun început şi, reuşind să îşi reprime repulsia cotidiană,  anticipată de altfel, accepta… inevitabilul.
Plicul…
După atâta vreme – la un moment dat renunţase să mai numere zilele, bifarea aceea dureroasă, calendaristică, reuşise (până la urmă) să-i strecoare în creier o îndoială cruntă care însemna mai mult decât orice speranţă întreţinută artificial de o dorinţă interioară nativă – realizase că orice împotrivire este sortită eşecului. Acel eşec total care te trimite direct cu dinţii în ţărână, fără milă, fără prosop aruncat în ring, oferind gingiilor sensibile surpriza de a lua contact cu aspertăţile la care nu… gândiseră până atunci.  
Inconfundabilul gust dulce al satisfacţiilor ulterioare (o ciocolată cu alune, un film la alegere, o carte interzisă, o femeie dornică să satisfacă până şi cele mai ciudate idei masculine) nu putea fi obţinut decât dacă deschidea, cu degete tremurânde, atinse parcă de o gută rebelă, ca într-un oarecare film prost (din punctul său de vedere), regizat malefic de un reprezentant al torţionarilor notorii (nu reuşea să definească sintagma pe de-a-ntregul), acel plic.
Şi, inevitabil, în pofida unor reţineri care dădeau senzaţia că sunt aproape de ceea ce înţelegea el prin capacitatea unui organism viu de a accepta sau a refuza, îl deschidea. Iar curiozitatea, trebuia să recunoască, oricât s-ar fi împotrivit prin ceea ce îl rodea din interior cu dinţi de metal, creştea pe măsură ce zilele se sfâşiau una pe cealaltă pentru a face loc alteia.  Nu neapărat mai bună.
Îl deschidea.
Plicul.
Dar asta – credeţi-mă, eram acolo, la doi paşi  de el, îl urmăream cu aviditate de aproape o viaţă  –  doar pentru a spune, după ce lăsa privirea să alunece de sus în jos pe hârtia extrasă dinăuntru, acoperită cu rânduri albastre, atât de albastre încât îi apăreau în minte, invariabil (îmi povestea plângând), ca dintr-o reminiscenţă onirică încă neştearsă, nişte valuri zglobii, pline de spume dar lipsite de mingi mari, imense, multicolore, mie îmi vin gândurile la pachet…

Cristian LISANDRU – 14 ianuarie 2012

Din volumul “Picături de insomnie” (volumul 3)

pixdaus.com

Am înhămat patru cai la trăsură, mi-am aruncat în spate o pelerină neagră, apoi am sărit pe capră şi am dat bice. Pe caldarâmul străzilor gâtuite de întuneric, potcoavele cailor au smuls scântei, înroşind noaptea, iar câţiva trecători întârziaţi s-au lipit cu spatele de ziduri, afişând expresiile hilare ale unor indivizi luaţi prin surprindere.
Ei şi ce?
În noaptea asta sunt un vizitiu atins de amoc, trec pe la porţi arcuite, surprinse în îmbrăţişări lascive cu trandafiri în care a îmbobocit dorinţa, prin faţa caselor sulemenite unde îşi visează femeile insomniace cavalerii prăfuiţi care nu vor ajunge niciodată în aşternuturile lor mătăsoase, stropite cu parfum, şi presar în urmă nechezat năvalnic şi poftă de iubit până la cântatul cocoşilor, printre dezmierdări nenumărate şi gemete indecente.
Un amărât de vardist  a vrut să ducă fluierul la gură, dar s-a răzgândit brusc şi m-a salutat reverenţios, la o răscruce. Poate m-a confundat cu altcineva sau, poate, a intuit că nebunul acesta care mână bezmetic patru cai negri, înhămaţi la o trăsură goală, are motivele sale, cu siguranţă, mai presus de puterea înţelegerii trecută prin logica banală.
Am venit să te invit la bal. Trăsura te aşteaptă la scară, caii fornăie a nerăbdare, bate gongul din turn, iar tu miroşi năprasnic a iasomie şi a dragoste febrilă, tăvălită în iarbă şi ferită de ochi curioşi. Poate că voi lăsa caii să ne ducă departe, dincolo de marginile existenţei, către primele slove ale unei poveşti pe care nici nu am scris-o încă, una care să înceapă neapărat cu sfârşitul. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Abia pe urmă, într-un târziu cuprins de moliciune, în timp ce patru cai negri vor mânca jăratic de pe o tipsie de aur din Peştera Comorilor, voi renega statutul de vizitiu şi îţi voi murmura la ureche a fost odată ca niciodată. Dar atunci voi fi ajuns, deja, la farmecele tale, frumoaso, gustându-te pe de-a-ntregul, din creştet până-n tălpi, iar cel mai mare bal din toate câte au fost vreodată va putea, în sfârşit, să înceapă în zvon de lăute atinse de mâini îngereşti.

Cristian LISANDRU – 1 decembrie 2011

Din volumul “Picături de insomnie” (volumul 3)

NOU – Cristian LISANDRU – “De-ale chefliilor”

203 pagini – proză umoristică scrisă în perioada aprilie 2009 – octombrie 2011.

Coperta este realizată de Geanina Lisandru.

Cei care doresc să intre în posesia volumului sunt rugaţi să trimită un mail la office.literatura@gmail.com.

Filed under: VALURILE VIEŢII ]]> http://lisandrulisandru.wordpress.com/2012/01/12/15140/feed/ 4 crislis atentie http://lisandrulisandru.wordpress.com/2012/01/11/agentul-vip-antena-2-alin-galatescu-vorbeste-despre-volumul-cu-zvonul-pe-tambal-autor-cristian-lisandru-video/ http://lisandrulisandru.wordpress.com/2012/01/11/agentul-vip-antena-2-alin-galatescu-vorbeste-despre-volumul-cu-zvonul-pe-tambal-autor-cristian-lisandru-video/#comments Tue, 10 Jan 2012 22:00:38 +0000 Cristian LISANDRU http://lisandrulisandru.wordpress.com/?p=15127 ]]> Alin Gălăţescu, director general Avanpremiere Concept, vorbind în premieră  despre volumul de pamflete “Cu zvonul pe ţambal”, autor Cristian Lisandru.

http://www.antena2.ro/video/alin-galatescu-se-revolta_6634

Emisiunea AGENTUL VIP, realizator Cristian Brancu, Antena 2 – 10 ianuarie 2012

Varianta 2 – Cotidianul online TOATE ŞTIRILE – click AICI