Radu Stanca – „Poem”


O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci,
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri şi poteci
Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

O să rămâi în mine şi când vei încerca
Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa.
Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea
Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.

Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc,
Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte.
Visarea mea e ca un condur împărătesc
Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori
Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă.
Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori;
Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă.

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.


goodfon.ru

Trecutul din viitorul prezentului meu…


goodfon.ru

–       Esenţialul, domnul meu, se reduce la doar câteva cuvinte. Atât şi nimic mai mult. Să nu priveşti niciodată în urmă.

Îl priveam încercând să fac abstracţie de toate acele gânduri care începuseră să-mi alerge prin minte ca şi cum nu ar mai fi avut altceva de făcut decât să declanşeze un jogging mental năucitor. Însă nu reuşeam. Să nu priveşti niciodată în urmă. Poate că dintr-o anumită perspectivă – perspectiva lui, evident, a celui pentru care nici măcar viitorul nu valora ceva, numai prezentul fiind un fel de valută forte prin intermediul căreia puteai avea acces la oferta plasată de viaţă în galantar – totul se reducea, ca să îl citez, la doar câteva cuvinte. Atât şi nimic mai mult. Dar a arunca de pe tine trecutul aşa cum ai arunca, de pildă, o cămaşă oarecare, după o folosinţă îndelungată, astfel că destinaţia ei finală nu mai poate fi decât coşul de gunoi şi nu cuva izbăvitoare a maşinii de spălat, cuva aceea care se roteşte ameţitor şi din care extragi (după un oarecare interval de timp) rufe curate şi parfumate, mi se părea o prostie cu moţ.

Îl priveam şi îmi venea să strig (să urlu) că spălarea rufelor murdare nu ar putea să fie niciodată valabilă în cazul trecutului ale cărui degete cu unghii tăiate şi pilite corespunzător (sau ale cărui gheare reci şi ameninţătoare, sursă inevitabilă a unor atacuri de panică atroce) se aşază pe umerii tăi în fiecare zi pentru a-ţi aduce aminte…

Ca şi cum mi-ar fi putut citi gândurile, interlocutorul meu îşi continuă sfaturile pe care nu le-aş fi luat în seamă nici dacă, exact în aceeaşi clipă, uşa ar fi zburat din ţâţâni, iar Trecutul – neapărat la costum în dungi, la două rânduri, cu batistă în buzunarul din piept, neapărat cu pălărie, neapărat băţos şi plin de sarcasm – ar fi năvălit în încăpere, strigându-mi că soluţia ideală înseamnă să nu privesc niciodată în urmă. După care s-ar fi trântit pe scaun, picior peste picior, oferindu-mi ocazia de a-i admira pantofii lustruiţi oglindă şi ar fi aprins o ţigară extrasă dintr-o inevitabilă tabacheră de argint. Apoi ar fi suflat fumul către mine şi mi-ar fi zâmbit (rânjit) superior. Citește în continuare „Trecutul din viitorul prezentului meu…”

Femeia


Femeia rămâne cea mai frumoasă surpriză a vieţii, în ciuda atâtor speculaţii misogine milenare, însă toată acea descătuşare a simţurilor, toată acea sarabandă savuroasă a mângâierilor şi sărutărilor (a declaraţiilor şi a promisiunilor, a înlănţuirilor frenetice şi a pierderii de sine pentru măcar câteva zeci de secunde) păleşte neputincioasă în faţa asediului îndelungat al circumstanţelor agravante pe care tot viaţa le scoate de prin toate buzunarele cu o plăcere diabolică.

Râse şi privi cerul, acolo unde o mână uriaşă muta norii dintr-o parte în alta, ca într-un paradoxal şah celest. Aş spune că finalul nu trebuie să fie neapărat dramatic. Iar teama de final este rezervată doar acelora care n-au înţeles niciodată nimic.

Ce faci?

Întrebarea ei îl surprinse nepregătit. Ar fi putut să-i spună fără ocolişuri că aşteaptă nerăbdător ca lumea să devină praf şi pulbere. Sau ar fi putut să ridice din umeri, pur şi simplu, pentru a-i da de înţeles că nu făcea absolut nimic în afară de a lăsa gândurile să-i părăsească mintea, într-o linişte deplină. Dar mâinile ei erau atât de fierbinţi, iar sângele îi clocotea în trup precum un râu nărăvaş strâns în chingi de piatră.

Se lăsă dezbrăcat de ea şi – în acelaşi timp – se lăsă dezbrăcat

                                                         de amintiri

                                                                    şi de fiecare zi

                                                                                   din fosta sa viaţă.

♣ Cristian Lisandru


goodfon.ru

Cronica ZiZi sTOP – „Delia feat. Uddi – Ipotecat (Official Video)”


Despărțirile, indiferent de momentul temporal în care distanța dintre parteneri începe a se mări cu o frenezie mai mult sau mai puțin lacrimogenă, au fost de fiecare dată lung prilej de vorbe (înjurături spumoase, acuze diverse, jigniri terifiante, poale puse-n cap, rufe spălate în public) și de ipoteze măcinate de bârfitori, cu poftă maximă, între măselele cariate. Foștii parteneri lasă deoparte amintirile frumoase, ca și cum acestea nici nu ar fi existat vreodată, și devin dușmani cu acte în regulă. De regulă, urmează un partaj nenorocit, iar atunci când în ecuație intervine și sufletul situația este cu atât mai neplăcută.

Tu erai tot si mi-ai luat tot cand ai plecat
Asta e furt, asta e furt calificat
Tu m-ai lasat cu sufletul ipotecat
O sa te caut, o sa te caut c-un avocat.

Fericita din trecut – Delia pe numele său – este părăsita unui prezent dureros. Pentru ea, fostul partener însemna totul, conform propriei declarații, iar acesta (fidel principiului ancestral care transmite că „femeia te ridică, femeia te coboară și este mai bine să pleci înainte ca ea să te dea pe ușă afară”) i-a luat totul și s-a dus. Fără regrete, fără procese de conștiință. Ne regăsim, evident, în fața unui „furt calificat” și a unui „suflet ipotecat” – în condițiile de azi aceasta este chiar o tragedie, trebuie să o spunem fără menajamente, o ipotecă pusă pe suflet nefiind altceva decât o culme a ignoranței sentimentale –, iar amenințarea cu „avocatul” pare a fi, pentru Delia, ultima soluție. Totuși, având în vedere că părăsita a rămas așa cum a făcut-o mama ei, adică fără nimic palpabil, ne putem întreba și care vor fi argumentele financiare prin care respectivul avocat va fi convins să întreprindă demersurile legale de recuperare a unui suflet ipotecat, vai, cu atâta ușurință.

Eram ca doi copii cand ne iubeam
Si-acum tu vinzi iubirea gram cu gram,
Dar va veni o zi
Si-o sa te prinda, sa stii!

Viata le-mparte mereu asa,
Totul se-ntoarce asupra ta,
Poti fugi, dar nu te poti ascunde
Soarta te gaseste oriunde.

Delia trăiește atât în trecut – „eram ca doi copii când ne iubeam” –, cât și în prezentul în care fostul partener a devenit un dealer de suflete și vinde iubirea „gram cu gram”, ca pe prafuri. Profitul respectivului rămâne un mister, deocamdată, însă amenințarea voalată – „și-o să te prindă, știi” – ne duce cu gândul la o urmărire ca-n filme la capătul căreia mârșavul dealer va fi încătușat la colț de stradă, trântit la pământ și introdus în mașina poliției în sunet de sirene, sub privirile dezaprobatoare ale gospodinelor ieșite la plimbare cu potăile din dotare.

Delia are școala vieții. Și tragem această concluzie reconfortantă asistând la mostra de filozofie care face deliciul versurilor în aproape toate cântecelele autohtone și nu numai. Viața împarte cărțile, le pune pe toate cap la cap, cine sapă groapa altuia cade singur în ea, poți să fugi, însă nu te poți ascunde, soarta dă peste tine oriunde. Asta seamănă un pic cu ideea că și fiscul te găsește oriunde. Sau moartea. Sau durerea de măsele. Sau impotența, dacă ar fi să împingem lucrurile ceva mai departe, însă ne oprim doar aici.

Un vis frumos, un vis frumos credeam ca esti,
Dar tu erai, tu erai zmeul din povesti. (Nu)
Nici nu mai stiu, nu mai stiu daca m-ai iubit,
Acuma stiu, barbatul meu e un bandit.

Ca orice fată naivă care crede că tot ceea ce zboară se mănâncă, Delia își recunoaște superficialitatea – bravo, fato, tot respectul pentru analiza post-relație, poate nu e încă totul pierdut pentru tine, data viitoare deschide ochii și fii mai atentă! – și ne oferă adevărata imagine a celui care i-a luat totul și s-a mai și apucat să vândă iubirea gram cu gram. Ea îl vedea/credea/simțea/percepea ca fiind un „vis frumos”. Ei, așa e la început, totul pare de-a dreptul roz, chiar și sforăiturile sunt acceptate. Abia pe urmă apar senzații, gesturi sau priviri care trădează contrariul, iar atmosfera conjugală degenerează până la dilema fatală: „Ce naiba a fost în capul meu atunci când te-am luat?!”

Șmecherul era departe de a fi un „vis frumos”.  Iar coșmar ar fi prea puțin spus pentru a-l descrie. El era însuși „zmeul din povești”, ce oroare, cel despre care știm că venea cu o falcă în cer și cu una în pământ la domiciliu, aruncând buzduganul cu precizie suspectă – la darts ar fi fost number one –, decis în fiecare zi să tracaseze corespunzător nefericita parteneră de viață. Parteneră care, iată, nici nu mai este sigură pe sentimentele fostului partener, însă are certitudinea că acesta este pur și simplu un „bandit”. Delia dragă, te poți consola cu ideea că nu ești singura care habar nu are pe cine ține în brațe, cui îi prepară fasole bătută sau pe cine spală, zâmbitoare, pe spate. Nu fii tristă, soarta te găsește oriunde, vorba ta.

Trecem cu delicatețea caracteristică peste mostra de filozofie repetată obsedant (soarta te găsește oriunde etc.) și ajungem la replica fostului partener. Acesta, finalmente, înțepat de orgoliul masculin, n-a mai putut rezista dorinței de a-i da Deliei o replică. Și o face fără menajamente, pentru a pune lucrurile la punct și pentru a-și spăla, măcar teoretic, imaginea terfelită.

Tu si eu, noi eram ca doi copii,
Ne lasam dusi de vocea inimii, dar
Iubirea ta nu-i lucru gratuit,
Arde mai repede ca un cui mic.

Tu si eu, impreuna, amandoi
Imparteam, imparteam soarele-n doi,
Dupa un timp, baby, te-ai lacomit
Fara niciun regret m-ai jefuit.

Foștii parteneri au, totuși, o idee comună. Aceasta ar putea fi o bază de plecare în eventualitatea împăcării. Puțin probabilă, de altfel, însă – atunci când este vorba de sentimente – te poți aștepta la orice. Și el crede că ei erau „ca doi copii”. Copii fiind, nu cutreierau păduri, așa cum ne-am fi imaginat, dar se lăsau „conduși de vocea inimii”, ceea ce ne încețoșează privirea, iar lacrimile compasiunii ne încearcă.

Totuși, dragostea trece prin stomac, iar această pereche nu a făcut excepție de la regulă. „Iubirea ta nu-i lucru gratuit”, behăie dealerul de suflete, și „arde mai repede ca un cui mic”. N-am înțeles comparația, dar poate că noi suntem incapabili să pricepem „mersul” și astfel de ajustări comparative pe care doar foștii parteneri le pot digera, în virtutea evenimentelor pe care le-au savurat (fumat/tras pe nas) împreună. Dar reținem că Delia își vindea iubirea. Urât, foarte urât, perspectiva este complet schimbată, mai ales că – după cum spune dealerul de suflete – ei „împărțeau soarele-n doi”. Deci nu numai că mâncau din aceeași farfurie sau își schimbau între ei șosetele, furculițele, periuțele de dinți sau fluidele aferente. Nu, ar fi fost prea puțin. Banal, chiar. Împărțeau soarele între ei, încălzindu-și reciproc sentimentele dulci.

Însă nici asta nu a fost de-ajuns, nu le poate face nici soarele pe toate, oricât ar fi el de soare. Delia s-a lăcomit după un timp. Și iată că primim o tristă informație –  ni se spune că ea și-a jefuit, de fapt și de drept, partenerul.

Nu știm dacă e valabilă chestia cu „hoțul strigă hoții” sau dacă asistăm la un scandal între doi bandiți care ar trebui deferiți justiției. Sperăm, totuși, ca Delia și Uddi să nu se mai împace vreodată, fiindcă de la vorbe în doi peri sau discuții în contradictoriu se poate ajunge la pumni în gură, cianură în cafea sau cuțite înfipte în spate, or asta ar face praf și pulbere până și această frumoasă melodie de viață, de suflet, de melancolie abstractă și de filozofie arsă de soarele împărțit, odinioară, pe din două.

De dincolo de ipotecă, ZiZi sTOP

♣ Cristian Lisandru