Radu Stanca – „Poem”


O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci,
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri şi poteci
Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

O să rămâi în mine şi când vei încerca
Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa.
Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea
Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.

Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc,
Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte.
Visarea mea e ca un condur împărătesc
Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori
Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă.
Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori;
Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă.

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba,
Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte.
Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra.
Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.


goodfon.ru

Trecutul din viitorul prezentului meu…


goodfon.ru

–       Esenţialul, domnul meu, se reduce la doar câteva cuvinte. Atât şi nimic mai mult. Să nu priveşti niciodată în urmă.

Îl priveam încercând să fac abstracţie de toate acele gânduri care începuseră să-mi alerge prin minte ca şi cum nu ar mai fi avut altceva de făcut decât să declanşeze un jogging mental năucitor. Însă nu reuşeam. Să nu priveşti niciodată în urmă. Poate că dintr-o anumită perspectivă – perspectiva lui, evident, a celui pentru care nici măcar viitorul nu valora ceva, numai prezentul fiind un fel de valută forte prin intermediul căreia puteai avea acces la oferta plasată de viaţă în galantar – totul se reducea, ca să îl citez, la doar câteva cuvinte. Atât şi nimic mai mult. Dar a arunca de pe tine trecutul aşa cum ai arunca, de pildă, o cămaşă oarecare, după o folosinţă îndelungată, astfel că destinaţia ei finală nu mai poate fi decât coşul de gunoi şi nu cuva izbăvitoare a maşinii de spălat, cuva aceea care se roteşte ameţitor şi din care extragi (după un oarecare interval de timp) rufe curate şi parfumate, mi se părea o prostie cu moţ.

Îl priveam şi îmi venea să strig (să urlu) că spălarea rufelor murdare nu ar putea să fie niciodată valabilă în cazul trecutului ale cărui degete cu unghii tăiate şi pilite corespunzător (sau ale cărui gheare reci şi ameninţătoare, sursă inevitabilă a unor atacuri de panică atroce) se aşază pe umerii tăi în fiecare zi pentru a-ţi aduce aminte…

Ca şi cum mi-ar fi putut citi gândurile, interlocutorul meu îşi continuă sfaturile pe care nu le-aş fi luat în seamă nici dacă, exact în aceeaşi clipă, uşa ar fi zburat din ţâţâni, iar Trecutul – neapărat la costum în dungi, la două rânduri, cu batistă în buzunarul din piept, neapărat cu pălărie, neapărat băţos şi plin de sarcasm – ar fi năvălit în încăpere, strigându-mi că soluţia ideală înseamnă să nu privesc niciodată în urmă. După care s-ar fi trântit pe scaun, picior peste picior, oferindu-mi ocazia de a-i admira pantofii lustruiţi oglindă şi ar fi aprins o ţigară extrasă dintr-o inevitabilă tabacheră de argint. Apoi ar fi suflat fumul către mine şi mi-ar fi zâmbit (rânjit) superior. Continuă lectura

Femeia


Femeia rămâne cea mai frumoasă surpriză a vieţii, în ciuda atâtor speculaţii misogine milenare, însă toată acea descătuşare a simţurilor, toată acea sarabandă savuroasă a mângâierilor şi sărutărilor (a declaraţiilor şi a promisiunilor, a înlănţuirilor frenetice şi a pierderii de sine pentru măcar câteva zeci de secunde) păleşte neputincioasă în faţa asediului îndelungat al circumstanţelor agravante pe care tot viaţa le scoate de prin toate buzunarele cu o plăcere diabolică.

Râse şi privi cerul, acolo unde o mână uriaşă muta norii dintr-o parte în alta, ca într-un paradoxal şah celest. Aş spune că finalul nu trebuie să fie neapărat dramatic. Iar teama de final este rezervată doar acelora care n-au înţeles niciodată nimic.

Ce faci?

Întrebarea ei îl surprinse nepregătit. Ar fi putut să-i spună fără ocolişuri că aşteaptă nerăbdător ca lumea să devină praf şi pulbere. Sau ar fi putut să ridice din umeri, pur şi simplu, pentru a-i da de înţeles că nu făcea absolut nimic în afară de a lăsa gândurile să-i părăsească mintea, într-o linişte deplină. Dar mâinile ei erau atât de fierbinţi, iar sângele îi clocotea în trup precum un râu nărăvaş strâns în chingi de piatră.

Se lăsă dezbrăcat de ea şi – în acelaşi timp – se lăsă dezbrăcat

                                                         de amintiri

                                                                    şi de fiecare zi

                                                                                   din fosta sa viaţă.

♣ Cristian Lisandru


goodfon.ru