Nu are rost să ascundem gunoiul sub preş. Nouă ne merge prost. Şi oficial şi neoficial, ziua, noaptea, dimineaţa pe răcoare, cu sau fără muzichia din căşti. Însă nu ne poate lăsa indiferenţi drama interioară care-l tulbură pe eroul acestei melodii de mare succes şi amplitudine.

Doar tu mă scoţi din minţi şi nu mai vreau,
Nu ştiu, nu înţeleg de ce mai stau,
Iubesc sau te urăsc, urăsc sau te iubesc nu ştiu,
M-ai vrut şi nu te-am vrut, acum te vreau dar e prea târziu.

El este, conform propriei declaraţii, scos din minţi. Bineînţeles, la mijloc se află o femeie – nicio noutate. A vieţii cheie sau a vieţii dramă, depinde de fiecare caz în parte, de baftă, de iuţeala de mână sau – pur şi simplu – de conjunctură, cantitatea de alcool îngurgitată în club sau superficialitatea masculină care nu poate fi pusă niciodată sub semnul întrebării. Iniţial, eroul transmite ferm că nu înţelege. Nici de ce este scos din minţi şi nici de ce mai stă (picior peste picior, cu botul pe labe, ca boul pe coadă?).

Ulterior, reuşim să descifrăm câteva din tainele existenţiale ale domniei sale. Nu ştie dacă o iubeşte sau o urăşte pe eroina în cauză. Iar această dilemă personală nu poate fi depăşită. Ar putea încerca la detectorul de minciuni, din punctul nostru de vedere, ocazie perfectă pentru a căpăta răspunsul adecvat la întrebarea întrebătoare şi de dureri cerebrale dătătoare. Însă versul al patrulea este elocvent şi rezolvă marea necunoscută. Eroul s-a ţinut cu nasul pe sus în vremea în care eroina îi făcea ochi dulci. Ea îl dorea şi îl curta asiduu, el nu şi nu. Unii au noroc şi nu ştiu cum să procedeze cu el, putem spune. Când dama a fost cuprinsă de o lehamite lesne de înţeles, iar mintea i-a revenit la normalitate, şi-a căutat/descoperit fericirea personală în alte braţe. Străfulgerat, bărbatul s-a simţit dintr-o dată atras – sentimental, sexual – de ea. „Dar e prea târziu” – cade concluzia ca o lamă de ghilotină. Asta e, băiatule, ce să-ţi facem, ai fost insensibil la avansurile fetei, acum suportă consecinţele şi lasă lacrimile să curgă pe umerii noştri.

 Oficial îmi merge bine, oficial mi-e bine, oficial mi-e….

În secret mi-e dor de tine, da, mi-e dor de tine, da, mi-e dor de tine
Dar te rog să nu mai spui la nimeni

De ochii lumii şi pentru că ţine la propria imagine, eroul plusează şi joacă la cacealma. Pozează într-un individ căruia toate îi merg din plin – oficial –, însă (în secret) cunoaşte o suferinţă atroce şi simte cum dorul de ea îi provoacă palpitaţii cumplite. Totuşi, nu-şi poate asuma responsabilităţi şi nu doreşte ca prietenii – plus familia, rudele, vecinii de bloc, vânzătoarea de la aprozar etc. – să-i afle această slăbiciune evidentă. „Dar te rog să nu mai spui la nimeni”. Din nefericire, nu cunoaştem reacţia eroinei, în locul ei am spune tuturor că amorezul ţine steagul pe sus şi-l fâlfâie zâmbăreţ doar pentru a crea în jurul său o atmosferă falsă, improprie unei dezvoltări corespunzătoare a relaţiei la care visează, minţind şi minţindu-se cu o lejeritate care spune multe (şi deloc lăudabile) despre propriul caracter.

Zi, zi, hai, zi, zi, zi că sunt penibil fiindcă stau…
Stau singur pe canapea, cu gândul la ea, mă poate suna,
Mă mint mereu că toate sunt bune, aştept o schimbare, aştept o minune
Şi chiar n-are rost, mă uit în oglindă şi zic: bă, eşti prost?
Mă cum ai putut mă s-o laşi mă să plece când tu o iubeşti, mă, şi ea te iubeşte, mă ??!!
Iubesc sau te urăsc, urăsc sau te iubesc nu ştiu ….
M-ai vrut şi nu te-am vrut acum te vreau dar e prea târziu ….

Aflăm şi unde stă – în sfârşit! – personajul. Pe canapea. El, vorba reclamei, ar putea să ude şi canapeaua dacă ar dori, însă îl preocupă cu totul altceva. Ea nu îl sună (dar de ce l-ar mai suna pe individ din moment ce a respins-o fără remuşcări la momentul „T-0”?), iar el continuă să trăiască într-o jalnică minciună. Se minte că toate sunt bune şi aşteaptă. O schimbare, o minune. Schimbări aşteptăm şi noi, de multă vreme. Dar se schimbă doar vremea, conform unui algoritm care este mai presus de puterea noastră de înţelegere. În ceea ce priveşte minunile, ne-am resemnat. Textul deschide larg uşa unui dialog pe care eroul îl poartă cu el însuşi. Se uită în oglindă şi descoperă că e prost. Un mare prost care şi-a pierdut iubirea din cauza unui orgoliu inexplicabil. Aflăm că o iubeşte pe cea care îl respinge acum. Iar mai jos ne spune că, totuşi, nu este sigur. Vă daţi seama ce haos este în mintea lui? În astfel de condiţii este de la sine înţeles că eroina nu poate descoperi liniştea sufletească alături de el, realizând – mai bine mai târziu decât niciodată – că el nu ar putea să fie în vecii vecilor bărbatul serios pe care s-ar putea baza, un autentic stâlp al casei şi cap al familiei. Atât fizic, cât şi intelectual, financiar sau social.

Oficial îmi merge bine, oficial mi-e bine, oficial mi-e….
În secret mi-e dor de tine, da, mi-e dor de tine, da, mi-e dor de tine
Dar te rog să nu mai spui la nimeni

Oooooo Oficial îmi merge bine….
Oooooo În secret mi-e dor de tine….

Dezolarea este maximă. Personajul nu reuşeşte să-şi depăşească aceste complexe, insistând aiuritor asupra ideii că îi merge bine. Oficial. Ni-l putem imagina ieşind la o bere cu prietenii şi jucând un teatru ieftin. Însă, ajuns acasă, pe canapeaua lui, acolo unde nu-l mai poate vedea nimeni, se vaită şi-şi plânge soarta. Nu-i putem da dreptate. Şi nici nu-i plângem de milă. Ce-şi face omul cu mâna lui se numeşte lucru manual. Nu dorim decât ca eroina să dea dovadă de stabilitate emoţională şi tărie de caracter pentru a nu cădea cumva în plasa unui filfizon care lansează văicăreli ritmate pentru a-şi masca neputinţa.

Oficial îmi merge prost.

ZiZi sTOP

♣ Cristian Lisandru