Despărțirile, indiferent de momentul temporal în care distanța dintre parteneri începe a se mări cu o frenezie mai mult sau mai puțin lacrimogenă, au fost de fiecare dată lung prilej de vorbe (înjurături spumoase, acuze diverse, jigniri terifiante, poale puse-n cap, rufe spălate în public) și de ipoteze măcinate de bârfitori, cu poftă maximă, între măselele cariate. Foștii parteneri lasă deoparte amintirile frumoase, ca și cum acestea nici nu ar fi existat vreodată, și devin dușmani cu acte în regulă. De regulă, urmează un partaj nenorocit, iar atunci când în ecuație intervine și sufletul situația este cu atât mai neplăcută.

Tu erai tot si mi-ai luat tot cand ai plecat
Asta e furt, asta e furt calificat
Tu m-ai lasat cu sufletul ipotecat
O sa te caut, o sa te caut c-un avocat.

Fericita din trecut – Delia pe numele său – este părăsita unui prezent dureros. Pentru ea, fostul partener însemna totul, conform propriei declarații, iar acesta (fidel principiului ancestral care transmite că „femeia te ridică, femeia te coboară și este mai bine să pleci înainte ca ea să te dea pe ușă afară”) i-a luat totul și s-a dus. Fără regrete, fără procese de conștiință. Ne regăsim, evident, în fața unui „furt calificat” și a unui „suflet ipotecat” – în condițiile de azi aceasta este chiar o tragedie, trebuie să o spunem fără menajamente, o ipotecă pusă pe suflet nefiind altceva decât o culme a ignoranței sentimentale –, iar amenințarea cu „avocatul” pare a fi, pentru Delia, ultima soluție. Totuși, având în vedere că părăsita a rămas așa cum a făcut-o mama ei, adică fără nimic palpabil, ne putem întreba și care vor fi argumentele financiare prin care respectivul avocat va fi convins să întreprindă demersurile legale de recuperare a unui suflet ipotecat, vai, cu atâta ușurință.

Eram ca doi copii cand ne iubeam
Si-acum tu vinzi iubirea gram cu gram,
Dar va veni o zi
Si-o sa te prinda, sa stii!

Viata le-mparte mereu asa,
Totul se-ntoarce asupra ta,
Poti fugi, dar nu te poti ascunde
Soarta te gaseste oriunde.

Delia trăiește atât în trecut – „eram ca doi copii când ne iubeam” –, cât și în prezentul în care fostul partener a devenit un dealer de suflete și vinde iubirea „gram cu gram”, ca pe prafuri. Profitul respectivului rămâne un mister, deocamdată, însă amenințarea voalată – „și-o să te prindă, știi” – ne duce cu gândul la o urmărire ca-n filme la capătul căreia mârșavul dealer va fi încătușat la colț de stradă, trântit la pământ și introdus în mașina poliției în sunet de sirene, sub privirile dezaprobatoare ale gospodinelor ieșite la plimbare cu potăile din dotare.

Delia are școala vieții. Și tragem această concluzie reconfortantă asistând la mostra de filozofie care face deliciul versurilor în aproape toate cântecelele autohtone și nu numai. Viața împarte cărțile, le pune pe toate cap la cap, cine sapă groapa altuia cade singur în ea, poți să fugi, însă nu te poți ascunde, soarta dă peste tine oriunde. Asta seamănă un pic cu ideea că și fiscul te găsește oriunde. Sau moartea. Sau durerea de măsele. Sau impotența, dacă ar fi să împingem lucrurile ceva mai departe, însă ne oprim doar aici.

Un vis frumos, un vis frumos credeam ca esti,
Dar tu erai, tu erai zmeul din povesti. (Nu)
Nici nu mai stiu, nu mai stiu daca m-ai iubit,
Acuma stiu, barbatul meu e un bandit.

Ca orice fată naivă care crede că tot ceea ce zboară se mănâncă, Delia își recunoaște superficialitatea – bravo, fato, tot respectul pentru analiza post-relație, poate nu e încă totul pierdut pentru tine, data viitoare deschide ochii și fii mai atentă! – și ne oferă adevărata imagine a celui care i-a luat totul și s-a mai și apucat să vândă iubirea gram cu gram. Ea îl vedea/credea/simțea/percepea ca fiind un „vis frumos”. Ei, așa e la început, totul pare de-a dreptul roz, chiar și sforăiturile sunt acceptate. Abia pe urmă apar senzații, gesturi sau priviri care trădează contrariul, iar atmosfera conjugală degenerează până la dilema fatală: „Ce naiba a fost în capul meu atunci când te-am luat?!”

Șmecherul era departe de a fi un „vis frumos”.  Iar coșmar ar fi prea puțin spus pentru a-l descrie. El era însuși „zmeul din povești”, ce oroare, cel despre care știm că venea cu o falcă în cer și cu una în pământ la domiciliu, aruncând buzduganul cu precizie suspectă – la darts ar fi fost number one –, decis în fiecare zi să tracaseze corespunzător nefericita parteneră de viață. Parteneră care, iată, nici nu mai este sigură pe sentimentele fostului partener, însă are certitudinea că acesta este pur și simplu un „bandit”. Delia dragă, te poți consola cu ideea că nu ești singura care habar nu are pe cine ține în brațe, cui îi prepară fasole bătută sau pe cine spală, zâmbitoare, pe spate. Nu fii tristă, soarta te găsește oriunde, vorba ta.

Trecem cu delicatețea caracteristică peste mostra de filozofie repetată obsedant (soarta te găsește oriunde etc.) și ajungem la replica fostului partener. Acesta, finalmente, înțepat de orgoliul masculin, n-a mai putut rezista dorinței de a-i da Deliei o replică. Și o face fără menajamente, pentru a pune lucrurile la punct și pentru a-și spăla, măcar teoretic, imaginea terfelită.

Tu si eu, noi eram ca doi copii,
Ne lasam dusi de vocea inimii, dar
Iubirea ta nu-i lucru gratuit,
Arde mai repede ca un cui mic.

Tu si eu, impreuna, amandoi
Imparteam, imparteam soarele-n doi,
Dupa un timp, baby, te-ai lacomit
Fara niciun regret m-ai jefuit.

Foștii parteneri au, totuși, o idee comună. Aceasta ar putea fi o bază de plecare în eventualitatea împăcării. Puțin probabilă, de altfel, însă – atunci când este vorba de sentimente – te poți aștepta la orice. Și el crede că ei erau „ca doi copii”. Copii fiind, nu cutreierau păduri, așa cum ne-am fi imaginat, dar se lăsau „conduși de vocea inimii”, ceea ce ne încețoșează privirea, iar lacrimile compasiunii ne încearcă.

Totuși, dragostea trece prin stomac, iar această pereche nu a făcut excepție de la regulă. „Iubirea ta nu-i lucru gratuit”, behăie dealerul de suflete, și „arde mai repede ca un cui mic”. N-am înțeles comparația, dar poate că noi suntem incapabili să pricepem „mersul” și astfel de ajustări comparative pe care doar foștii parteneri le pot digera, în virtutea evenimentelor pe care le-au savurat (fumat/tras pe nas) împreună. Dar reținem că Delia își vindea iubirea. Urât, foarte urât, perspectiva este complet schimbată, mai ales că – după cum spune dealerul de suflete – ei „împărțeau soarele-n doi”. Deci nu numai că mâncau din aceeași farfurie sau își schimbau între ei șosetele, furculițele, periuțele de dinți sau fluidele aferente. Nu, ar fi fost prea puțin. Banal, chiar. Împărțeau soarele între ei, încălzindu-și reciproc sentimentele dulci.

Însă nici asta nu a fost de-ajuns, nu le poate face nici soarele pe toate, oricât ar fi el de soare. Delia s-a lăcomit după un timp. Și iată că primim o tristă informație –  ni se spune că ea și-a jefuit, de fapt și de drept, partenerul.

Nu știm dacă e valabilă chestia cu „hoțul strigă hoții” sau dacă asistăm la un scandal între doi bandiți care ar trebui deferiți justiției. Sperăm, totuși, ca Delia și Uddi să nu se mai împace vreodată, fiindcă de la vorbe în doi peri sau discuții în contradictoriu se poate ajunge la pumni în gură, cianură în cafea sau cuțite înfipte în spate, or asta ar face praf și pulbere până și această frumoasă melodie de viață, de suflet, de melancolie abstractă și de filozofie arsă de soarele împărțit, odinioară, pe din două.

De dincolo de ipotecă, ZiZi sTOP

♣ Cristian Lisandru