goodfon.ru

–       Esenţialul, domnul meu, se reduce la doar câteva cuvinte. Atât şi nimic mai mult. Să nu priveşti niciodată în urmă.

Îl priveam încercând să fac abstracţie de toate acele gânduri care începuseră să-mi alerge prin minte ca şi cum nu ar mai fi avut altceva de făcut decât să declanşeze un jogging mental năucitor. Însă nu reuşeam. Să nu priveşti niciodată în urmă. Poate că dintr-o anumită perspectivă – perspectiva lui, evident, a celui pentru care nici măcar viitorul nu valora ceva, numai prezentul fiind un fel de valută forte prin intermediul căreia puteai avea acces la oferta plasată de viaţă în galantar – totul se reducea, ca să îl citez, la doar câteva cuvinte. Atât şi nimic mai mult. Dar a arunca de pe tine trecutul aşa cum ai arunca, de pildă, o cămaşă oarecare, după o folosinţă îndelungată, astfel că destinaţia ei finală nu mai poate fi decât coşul de gunoi şi nu cuva izbăvitoare a maşinii de spălat, cuva aceea care se roteşte ameţitor şi din care extragi (după un oarecare interval de timp) rufe curate şi parfumate, mi se părea o prostie cu moţ.

Îl priveam şi îmi venea să strig (să urlu) că spălarea rufelor murdare nu ar putea să fie niciodată valabilă în cazul trecutului ale cărui degete cu unghii tăiate şi pilite corespunzător (sau ale cărui gheare reci şi ameninţătoare, sursă inevitabilă a unor atacuri de panică atroce) se aşază pe umerii tăi în fiecare zi pentru a-ţi aduce aminte…

Ca şi cum mi-ar fi putut citi gândurile, interlocutorul meu îşi continuă sfaturile pe care nu le-aş fi luat în seamă nici dacă, exact în aceeaşi clipă, uşa ar fi zburat din ţâţâni, iar Trecutul – neapărat la costum în dungi, la două rânduri, cu batistă în buzunarul din piept, neapărat cu pălărie, neapărat băţos şi plin de sarcasm – ar fi năvălit în încăpere, strigându-mi că soluţia ideală înseamnă să nu privesc niciodată în urmă. După care s-ar fi trântit pe scaun, picior peste picior, oferindu-mi ocazia de a-i admira pantofii lustruiţi oglindă şi ar fi aprins o ţigară extrasă dintr-o inevitabilă tabacheră de argint. Apoi ar fi suflat fumul către mine şi mi-ar fi zâmbit (rânjit) superior.

 

–       A-ţi aduce aminte, de trei sau de mai multe ori pe zi – unii cretini capătă o adevărată obsesie şi nu mai pot să se debaraseze niciodată de lestul vieţilor lor – ceea ce s-a întâmplat în urma ta acum o zi, acum o lună, acum un an sau acum un deceniu, nu înseamnă altceva decât să te condamni singur la o tortură care nu se va sfârşi niciodată. Dă-o dracului de privire aruncată peste umăr, domnul meu, tot ceea ce contează este prezentul. Şi, în opinia mea…

Da, în opinia sa nu exista nimic superior prezentului. Numai prezentul te ţine în propriile mâini aşa cum o mamă grijulie îşi ţine pruncul, în vreme ce trecutul, cu fiecare zi care trece peste tine, îţi mai dă un şut în cur şi te trimite val-vârtej către un viitor nesigur pe care nu ştii niciodată de unde să-l apuci. Habar nu ai dacă îţi va deschide uşa, zâmbitor şi bucuros de oaspeţi, invitându-te binevoitor la o cafea cu caimac sau dacă nu cumva va ridica nedumerit din umeri şi te va trimite frumuşel la plimbare, ca pe un comis-voiajor nedorit, probabil către locul acela misterios şi des pomenit unde-a-nţărcat mutul iapa. Către Nimic. Un mare, din ce în ce mai mare Nimic. Pe când prezentul…

–       … dacă îmi dai voie să îmi exprim această opinie în această clipă a prezentului tău, domnul meu, al tău, al meu, al nostru, PREZENTUL (majuscule, atenţie, vizualizează neapărat majusculele, ele îţi oferă instantaneu întreaga consistenţă şi întreaga perspectivă) este carnea bine friptă în care tu îţi înfigi dinţii cu pofta celui care n-a mai prins o masă bună de-o eternitate şi aproape cade din picioare pe treptele cantinei săracilor. Poţi plasa chiar un restaurant de lux în tablou, nu contează. E o metaforă, normal, pricepe-o la justa ei valoare, dar gustul şi satisfacţia aferentă indispensabilă vin numai după ce mesteci prezentul. Nu trecutul, nu viitorul. Trecutul? Fad. Viitorul. Nedefinit. Neant. N-ai ce să muşti. N-ai ce să mesteci. N-ai ce să înghiţi… Să ştii că apreciez tăcerea ta, domnul meu. Înseamnă că încă nu eşti pierdut definitiv într-o lume a regretelor, a obsesiilor lacrimogene, a scrisorilor scrise în adolescenţă sau a albumelor cu fotografii – alb-negru sau color – din care nişte personaje devenite oale şi ulcele zâmbesc ca şi cum timpul ar fi fost la cheremul lor şi nu invers. Taci. Deci cugeţi. Cugeţi la ceea ce îţi spun şi sunt convins că îmi dai dreptate…

Nu-i dădeam dreptate – mă amuza până la limita hohotelor de râs seriozitatea infantilă cu care îmi transmitea netulburat că poate citi în mine ca într-o carte deschisă – şi aş fi avut multe de spus. Printre altele i-aş fi reamintit că tot ceea ce ţine de prezentul nostru vine dintr-un trecut care ne aparţine şi căruia îi aparţinem fie că vrem, fie că nu vrem, fie că privim sau nu în urmă, un trecut care – suplimentar şi foarte important în ecuaţie – aparţine în acelaşi timp şi tuturor celor cu care ne-am intersectat de-a lungul timpului, vrând sau nevrând, cu bucurie sau cu întristare, cu dragoste sau cu ură, cu indiferenţă sau emoţie crescândă.

Prezentul de azi nu va fi altceva decât trecutul de mâine, aş fi dorit să-i strig în faţă, savurând banalitatea evidentă a ideii, iată cum mâine (în viitor, carevasăzică) nu este altceva decât un amărât de mâine devenit trecut în prezentul lui poimâine, discutând astfel doar despre nişte ore pe care toate ceasurile din lumea asta – o lume a trecutului, a prezentului şi a viitorului, Sfânta Treime Temporală în care fiecare parte acţionează independent şi, totodată, în dependenţă permanentă faţă de celelalte, interacţionând încă de la facerea lumii, amin – le înregistrează chiar şi atunci când eşti cuprins de furie oarbă nejustificată, când dai cu ele de pământ şi îţi imaginezi ca un aiurit rătăcit prin jungla propriei nesiguranţe că Dumnezeu va surâde imediat precum un bătrânel sfătos şi va accepta ca timpul să stea în loc. Pentru tine.

Trecut, prezent, viitor. Separate şi totodată la un loc. Tăceam. Iar el mă privea în ochi, cu ochii săi bulbucaţi în albul cărora pluteau firişoare de sânge, punându-mi mâna pe umăr şi scuturându-mă de parcă aş fi adormit în timpul unei conferinţe de mare succes.

–       Taci. Şi e bine că taci. Aşa te-am adus în prezent, ai văzut? Trecutul? Scuip pe el (şi chiar trimise un scuipat spre covor). Viitorul? Nu mă interesează, domnule, de ce m-ar interesa? Muşcă din prezentul acesta cu poftă şi nu-ţi va fi niciodată foame. Înţelegi cum vine asta? Înţelegi?

Îi zâmbeam. Şi dădeam afirmativ din cap, spre încântarea sa nedisimulată. Şi înţelegeam că în viitorul prezentului meu va fi loc întotdeauna şi pentru trecut, ştiam asta şi mai ştiam cu certitudine că n-aş putea să merg niciodată pe aţa aproape nevăzută care leagă aceste trei elemente (elemente? da, de ce nu?) fără să arunc, din ce în ce mai des, o privire peste umăr. Poate şi pentru a mă convinge o dată în plus, fără a resimţi cumva picăturile reci al fricii curgându-mi pe şira spinării, că trecutul e pe urmele mele…

♣ Cristian Lisandru