Ce caut eu în viața mea


 

Unii caută pe Forex. Alții caută prin gunoaie, la fiecare colț de stradă. Sunt destui care caută încă să afle dacă americanii au coborât sau nu pe Lună, iar în jurul Zonei 51 este o căutare continuă, febrilă, agasantă pentru guvern și incitantă pentru adepții întîlnirilor de diferite grade. Caii verzi de pe pereți galopează nărăvași pe linii melodice de o vară, iar cei care caută nodul din papură râd cu gurile până la urechi de optimiștii plecați de-acasă către zări de soare pline pentru a descoperi câinii cu covrigi în coadă.

Căutarea aceasta strânge în ea visele de peste noapte, visele de peste zi, acul din carul cu fân se încăpățânează să rămână ascuns, numerele norocoase de la LOTO nu sunt niciodată predispuse la compromisuri izbăvitoare, rachetele cad lângă școli/pe școli precum muștele, un poet lipsit de șanse continuă să își caute rimele printre imaginile aduse la viață cu forcepsul în lumea atât de aridă a versului alb.

Fast-food-urile miros năucitor a cartofi prăjiți, ultimele breaking-news-uri miros amenințător a praf de pușcă, tu miroși a dragoste ascunsă sub încă un apus de soare și te lași dezmierdată de cuvinte atunci când palmele mele încearcă să fure o stea pentru a ți-o prinde în păr.

Undeva se moare zile, la foc continuu, agenții de asigurări împart fluturași viitoarelor victime, aici se râde și se plânge în hohote, cu telecomanda în mână. Până și Mickey Mouse se rupe în figuri și dorește să candideze, bazându-se pe imaginea aceluiași Walt Disney și pe nebăgarea de seamă a celor care sunt luați prin surprindere de policromia mincinoasă și de implementarea happy-end-ului letal în povești rescrise la comandă de mâinile consilierilor de imagine aduși pe bani grei. Stânga nu vrea să știe ce face dreapta, iar clonarea lui Pilat din Pont este deja o certitudine care nu-i mai surprinde nici pe cei care au lăsat virusul Ebola să fugă din laborator, iar acum nu îl mai pot convinge să se întoarcă.

Meteorologii sunt la mare preț. Anunță fenomene extreme și ploi de întrebări retorice. Pentru a fi în pas cu moda, mă întreb ce naiba caut eu prin viața mea. Uneori mă simt ca și cum aș fi fost aruncat în mijlocul unui șuvoi de contradicții nimicitoare, alteori trăiesc în postura de buric al târgului și refuz să strig, spre  a da de știre tuturor celor anesteziați, că vine lupul. Dar ar fi un demers zadarnic, astăzi nu mai crede nimeni în aparițiile intempestive ale unui lup aflat pe cale de dispariție. Până și Scufița Roșie s-a plictisit să facă plimbări prin pădure, astfel că trimite alimentele bunicii cu ajutorul firmelor de curierat.

Mă caut. Însă te găsesc pe tine. Și mi-e de ajuns.

♣ Cristian Lisandru


Pescarii şi mările lor ca nişte iubite orgolioase


Îi făcea plăcere să meargă pe plajă, desculţă, dăruind degetelor atingerea aproape senzuală a nisipului ce suferea încă după razele soarelui de vară prăbuşit sângeriu la limita orizontului.  Acolo, departe, în locul destinat neatingerii, unde realitatea se îmbrăţişează pasional cu imaginaţia pentru a oferi artiştilor o sursă inepuizabilă de inspiraţie, apăreau primele semne ale nopţii ce avea să vină, iar pescăruşi purtaţi de curenţi în zig-zaguri care sfidau orice logică înţepau sonor un amurg trezit mult prea repede la viaţă. Câteva  bărci zvântate de o briză uşoară, văduvite temporar de contactul cu valurile nărăvaşe, încercau să spargă monotonia plajei pustii, iar ea, cu papucii de plastic într-o mână şi cu un voal străveziu aşezat peste umerii bronzaţi, îşi imagină oboseala înecată în băutură a pescarilor reveniţi la mal după o altă zi de muncă plutitoare.

Un tablou în mişcare, reluat cu încetinitorul în fiecare seară îmbrăcată în umbre, ca şi cum cineva ar pune la loc rola imediat ce aceasta a ajuns la final, în faţa unor spectatori care nu sunt niciodată cuprinşi de mirare. Filmul este întotdeauna acelaşi, doar actorii se schimbă, la diferite intervale de timp, iar uneori, dacă destinul încrucişează braţele pe piept şi bate orgolios din picior, apar în cadru seri sufocate de  tristeţea despărţirii definitive, când barca pluteşte goală peste marea mută, iar vâslele mai spun doar povestea palmelor pline de bătături ale celui ajuns în adâncuri, în giulgiu de alge. Plase întinse la uscat, atmosferă turmentată iremediabil de mirosul consistent al peştelui răpit mării ce loveşte înciudată malurile pline de solzi  şi, poate, cântece vechi fredonate din vârful unor buze crăpate, cu gust sărat, conştiente că zâmbetul a rămas pentru ele doar o amintire din ce în ce mai îndepărtată.  Nelipsita ciorbă de peşte  care bolboroseşte în ceaunul încins de un foc pătimaş, o femeie cu basma înflorată ce mestecă în mămăligă  şi caută cu privirea pierdută propria tinereţe fugită prematur, bărbatul cu umeri lăsaţi, aşezat pe un scăunel de lemn, cu sticla de votcă lângă picior, moţăind şi visând  la aceeaşi mare pe care o vede, o simte, o poartă prin vene şi o gustă fără să se sature.

Se aplecă şi culese din nisip o cochilie. O duse la ureche, ca în copilărie, şi ascultă câteva secunde murmurul imensităţii care ajungea prin fiecare val lângă picioarele sale. „Pescarii şi mările lor ca nişte iubite orgolioase. Poveşti care încep de fiecare dată cu o barcă împinsă în larg, pe întuneric, şi se termină, adeseori, prin contopirea definitivă”. Această simbioză ancestrală o fascina şi o incita în acelaşi timp. „Oamenii se jertfesc pe ei înşişi nemărginirii şi abisurilor care oferă o tandreţe letală, în vreme ce marea depune jertfă comestibilă în bărcile îmbătrânite, călăfătuite de mîini aspre care ating cu evlavie plasa pescărească, nu trupul muncit al femeii”… Privi marea încă o dată şi o văzu iubindu-se pătimaş  cu toţi bărbaţii pe care îi amăgise, de-a lungul timpului, prin fantasmele sale mişcătoare.

Chiar atunci, ca şi cum ar fi ieşit la suprafaţă  din lumea subacvatică, o barcă întârziată sparse valurile cu coamă de spumă  şi se apropie de ţărm, încetul cu încetul, trăgând şi luna după ea. Fata oftă şi îşi puse papucii. În spatele ei, cochilia abandonată se lăsă furată de valuri şi duse în adâncuri întunecate gândurile unei fete care îşi dorea, fără să ştie, să devină sirenă…

♣ Cristian Lisandru


Despre melci și alte bazaconii


 

Ne caracterizează vorbele în doi peri. Poate că în felul acesta reușim, pe termen scurt, să dăm senzația că știm mai multe decât spunem, că putem fi ironici chiar și atunci când nu e cazul, că deținem adevăruri fundamentale la degetul mic de la piciorul stâng. Iluzii pe care le întreținem permanent, cu acea putere neverosimilă a naufragiatului pregătit și obligat să repete la nesfârșit „mâine voi vedea pământul, deci nu e dracul chiar așa de negru”. Cu rechinii la doar câțiva metri distanță și cu orizontul la o aruncătură de băț care nu poate fi parcursă doar cu speranța pe post de vâslă, cel aflat în voia valurilor indiferente își conștientizează neputința, însă are și capacitatea teribilă de a ironiza viitoarea furtună. Ieri idolatriza valurile care-i legănau iahtul, azi înjură aceleași valuri care și-au permis să-i trimită la fund starea de grație.

Scriem povestea propriilor vieți pe nisipuri mișcătoare. De regulă, pentru ca eforturile să fie susținute și zadarnice, ștergem mâine ceea ce am scris azi. Dăm cu markerul peste pasajele care ni se par cele mai interesante, apucăm guma și o frecăm de hârtie dacă presupunem că propozițiile nu transmit posterității exact ceea ce credem noi că ar trebui transmis. Plăcerea lui „delete” – informatizați corespunzător fiind de la o vreme – devine orgasmică. Din nefericire, fiindcă softul universal nu a prevăzut și așa ceva, nu ne putem da chiar nouă „delete” atunci când considerăm că am putea lua totul de la zero pentru a construi alte castele de nisip sau alte castele din cărți de joc la întretăierea marilor eșecuri.

Nu ne plac viețile celorlalți. Și, în nouăzeci și nouă la sută din cazuri, nici nu încercăm să le înțelegem. Fiecare dintre noi are ași în mânecă, are șapte inimi în „pieptul de aramă”, are avantajul de a fi fost mângâiat pe creștet de ursitoare 90-60-90, temperamentale, binevoitoare și, mai ales, providențiale. Fiecare dintre noi are ceva de spus. Ceea ce, într-o interacțiune absolut normală, poate fi chiar interesant și constructiv. Numai că fiecare vorbește fără a-l auzi și pe celălalt. Suntem cei care uită să întrebe ce mai faci?, însă de-abia așteaptă să povestească altcuiva ultimele secvențe ale vieții personale. Lipsa auditoriului ne deprimă. Un auditoriu care solicită explicații ne enervează.

O să ajungem să-i invidiem pe melci. Casa în spate, o lentoare existențială pe care nici căderile de bursă nu o pot tulbura vreodată, binecuvântarea umedă a unor ploi de vară pentru care încălzirea globală nu prezintă (încă) vreun pericol. Atunci când se întâlnesc doi melci nu sunt aruncate priviri pe sub sprâncene, nu macină niciunul cuvinte ipocrite între buze la gândul că „prietenul” își mai ridică două-trei camere, sapă o piscină în curte sau și-a tras melcuță-decorativă.

Da, au și melcii viața lor. Atât de simplă încât nici nu o luăm în seamă. Le lipsesc cuvintele în doi peri, ușa metalică, coada de la bancomat, capra vecinului și, bineînțeles, discuțiile în care fiecare parte rămâne numai cu propria părere.

♣ Cristian Lisandru


Iubirea are doar îndrăgostiți. Și nici nu e nevoie de mai mult…


 

Doar iubirea noastră rămâne aceeași. În jur e neliniște cruntă, se ciocnesc chipuri fantomatice, spărgându-și măștile, unii trag foloase necuvenite din carnavalul deșănțat pe care îl pun în scenă cu un talent demn de o cauză mai bună, cei mai mulți imită boul care stă pe coadă și, colac peste pupăză, sunt mulțumiți dacă pică oareșce atunci când nu curge mai nimic fiindcă o mână nevăzută a răsucit robinetul, lipsită de remușcări și mândră nevoie mare pentru că a prins lumea întreagă pe picior greșit.

E un dans mondial în care ne prindem și noi. Ca să fim în rând cu lumea, ca să nu zicem cumva că n-am luat contact cu vremurile. Mimăm pașii, avem grijă să nu-i călcăm pe alții pe bombeuri, zâmbim atunci când un fotograf plătit cu ora se așază în genunchi și strigă „păsărica”!

Plouă. Confetti, știri proaste, amestecate cu altele și mai proaste, gânduri de bine, gânduri de ducă, gânduri de viață, de moarte. Printre ele, aproape insesizabile în aglomerația contemporană, gânduri de iubire. Firave, temătoare, timide. Parcă le e frică să scoată capul în lume, să-și impună supremația, încetul cu încetul, să recâștige terenul pierdut metru cu metru și an cu an.

„Iubesc, am curaj și mă tem”. Uneori ți-e frică să mai aduci vorba despre poeți. Fiecare dintre ei a avut bube în cap, unele mai mari ca altele, astfel că mângâierile păunesciene versificate – spre exemplu – devin un prilej nimerit pentru ca unii intransigenți să se încrunte încă o dată, bătându-se cu pumnii în piept și reamintind fraierilor că ei au subminat regimul (nu contează niciodată care) din interior. De la poezia lipsită de vină se ajunge, invariabil, la înjurături de mamă, la dosarele de la Secu, la ochii albaștri ai celor care vânau evenimentele reprobabile din dormitoarele unor nefericiți trecuți pe liste neagre. Versul de dragoste face legătura (fără a-și dori vreodată asta) între prezentul înjunghiat de criză și trecutul strangulat de „organili de partid și de stat”. Avem „organe” și azi, numai costumele s-au schimbat. Poezie nu mai avem, însă poezia îi mai interesează doar pe câțiva romantici care par picați din lună atunci când au pretenția de a vorbi, zi de zi, despre iubire.

Iubirea are eroi?

Iubirea are doar îndrăgostiți. Și nici nu e nevoie de mai mult. De toate celelalte se ocupă descurcăreții, șmenarii, propovăduitorii cataclismelor de tot felul, făuritorii de teorii abstracte despre viața modernă (văzută prin ochii lor, croită după chipul și asemănarea lor), aureolații scălâmbăielilor televizate, cei care par a se fi născut cu homarii în farfurie și cu cardul în buzunar.

Dansăm?

Da, iubito… Vom fi noi doi și o lună însângerată. Niște nebuni fără identitate trag în ea cu vorbe deșarte, apoi țopăie în jurul unei gropi comune.

♣ Cristian Lisandru