goodfon.ru

Poarta de lemn rămăsese legată cu o sârmă groasă, broasca se stricase de multă vreme şi moş Zgârci nu se chinuise să o mai repare. Poate că uitase cum se face asta, fiindcă vremurile când fusese bărbat în toată puterea cuvântului se retrăseseră în alt spaţiu şi în alt timp, dincolo de orizontul care atrăgea ca un magnet lanurile de grâu. În ziua în care văzuse că poarta se deschidea singură, scârţâind a balamale neunse, mersese agale către magazia dărăpănată, tăiase o bucată de sârmă cu cleştele şi apoi făcuse cale întoarsă. După ce legase poarta, moş Zgârci aruncase încă o privire, parcă pentru a-şi verifica rezultatul muncii, apoi ridicase din umeri a nepăsare şi îşi văzuse de-ale lui. Cine îl vizita, iar asta se întâmpla foarte rar, nu avea decât să ridice uşurel sârma de pe par, iar poarta se deschidea. La plecare, avea grijă să nu uite să pună sârma la loc şi asta era totul.

Într-o zi, unul din copiii lui Săndulescu, învăţătorul satului, se oferise să vină cu o şurubelniţă, cu vaselină şi cu un arc, pentru a repara broasca. Dar moş Zgârci, pufăind din lulea, sub streaşina uşor aplecată într-o parte prin care se strecurau câteva raze de soare, nu fusese acord:

– Lasă, Gheorghiță… Cu sau fără sârmă, cu sau fără broască, viaţa merge înainte.

Băiatul nu spusese nimic, fiindcă ţinea la moş Zgârci încă din copilărie. Nu putea să uite că bărbatul venise exact la momentul potrivit, ca un personaj de poveste, şi îl scăpase de la moarte. Se duseseră la pădure, el şi mai mulţi copii, pentru a se juca de-a haiducii, aşa cum făceau de multe ori. După ce oboseau, stăteau trântiţi în iarbă, cu mâinile sub ceafă, imaginându-şi tot felul de scenarii în care erau personajele pozitive, învingeau duhuri rele şi peticeau viitorul cu frânturi de basm. Apăruse de niciunde un mistreţ şi fusese cât pe ce să-l pună jos şi să tragă colţii ascuţiţi prin burta lui. Trecuseră anii, dar auzea şi-n somn acel grohăit înspăimântător, urmat de un pocnet. Când se dezmeticise, mistreţul stătea lungit pe o parte, iar în ochi avea o sclipire de sânge. Pădurarul, moş Zgârci, îl mângâiase pe creştet, îi adunase pe toţi roată în jurul său şi le spusese cu blândeţe să nu mai ia pădurea în derâdere.

Le mai povestise el şi altele, atunci, făcuseră şi un foc, fusese altfel decât în celelalte zile. Se speriaseră amarnic, însă atunci când povestea moş Zgârci uitai repede şi de mistreţi, şi de spaimă, şi de seara care se apropia pe aripi de lilieci.

Se spuneau multe prin sat despre fostul pădurar. Că era zgârcit din naştere şi de-aia îi ziseseră oamenii Zgârci. Că-i plăcuseră femeile şi odată trăsese cu arma după unul care-i dădea târcoale aceleiaşi codane cu pieptul plin şi ochi adânci ca iazul din marginea satului. Nu-l nimerise, nici ăla nu depusese vreo plângere, fetișcana zburdalnică se măritase cu un şef de fermă şi lumea uitase întâmplarea. Moş Zgârci fusese chemat la post şi dăduse o declaraţie din care reieşea că s-a descărcat arma accidental, cum se mai întâmplă uneori, fiindcă fierul e fier și nu ascultă întotdeauna de legile omenești. Sătenii murmuraseră pe la colţuri sau pe lângă o cinzeacă, mai ales că Moş Zgârci şi celălalt bărbat nu-şi mai dăduseră bineţe niciodată şi se ocoleau atunci când ar fi putut să apuce aceeași cărare.

Se mai povestea prin sat că Moş Zgârci ar fi putut să ajungă om chivernisit, numai că îi cam plăcuse să bea şi să tragă tutun în piept. Se însurase târziu, cu o vădană care îi făcuse un copil şi pe urmă se grăbise să moară de plămâni. La un an jumate după ce jucaseră la nuntă – venise satul pentru a-l vedea pe pădurar la casa lui, iar unele muieri oftaseră pe ascuns –, moş Zgârci o dusese cu căruţa la cimitir, urmat de câţiva săteni şi de popă. Nu vrusese să lase groparii să sape. Săpase chiar el groapa în care o aşezase pe nevastă-sa, înfipsese lopata cu ură în pământul tare ca piatra şi, după slujba de înmormântare, trăsese cu puşca înspre cer. Pentru asta plătise moş Zgârci şi o amendă, însă nu-i mai păsase. Unii ziseseră că se ceartă cu Dumnezeu. Popa nu-l afurisise, doar bătuse trei cruci mari şi clătinase din cap. Nici Dumnezeu nu dăduse vreun semn, prilej pentru muieri să spună că nu e păcat să tragi cu puşca dacă ţi-a murit femeia şi trebuie să creşti singur un copil.

Zamfir, copilul lui moş Zgârci, se dovedise a fi soi rău. „Semeni cu tac-tu, Zamfire”, striga câte unul atunci când îl vedea umblând hai-hui pe uliţă. Ceea ce era, totuşi, o exagerare, fiindcă moş Zgârci fusese mulţi ani pădurar şi, dacă dăm la o parte băutura şi ţigările, îşi văzuse de meseria lui. Că era taciturn, da. Că avea momente în care se enerva prea repede şi atunci nu te mai înţelegeai cu el, da. Cine nu trece şi prin astfel de stări? Dar că fusese soi rău, nimeni nu putea să spună şi să bage şi mâna în foc. Erau mulți cei care nu uitaseră cum sărise moş Zgârci atunci când luase foc casa unui consătean şi cum ţinuse toată familia aceluia la el până ridicaseră împreună altă construcţie. Nu ceruse bani, nu acceptase nici măcar să ia vreuna din găinile care scăpaseră de incendiu. Zisese doar atât –  „Te-am ajutat fiindcă am putut, cum să stau cu mâinile în sân?”

De la un timp, nu-i mai trecuse nimeni de poarta legată cu sârmă. Auziseră că Zamfir se luase la bătaie, într-o cârciumă de la oraș, şi înfipsese un cuţit în burta unuia. Şi că urma să stea după gratii mult şi bine. Poştaşul se exprimase chiar aşa, mult şi bine, după ce-i dusese lui moş Zamfir o scrisoare de la fiu-său. Mult mai era cum era, dar de ce şi bine nu prea înţelesese nimeni, însă nici nu întrebaseră. Moş Zgârci stătea în curte, cioplea un lemn şi pufăia din lulea. Ţinea puşca lângă el, sprijinită de-o buturugă, o privea din când în când şi ofta neauzit. Luase hârtia, o citise şi o vârâse în buzunarul de la pantaloni. Cioplise mai departe în lemnul acela, ca şi cum trebuia să respecte un plan numai de el ştiut, în timp de rotocoalele de fum îl învăluiau şi mai abitir.

Într-o noapte, să fi fost către patru dimineaţa, sătenii auziseră mai multe împuşcături. Ajunseseră la poartă, ridicaseră sârma şi năvăliseră în curte, crezând că moş Zgârci îşi făcuse de petrecanie. Îl găsiseră în grădină, cu puşca îndreptată către cer. Şeful de post i-a confiscat arma chiar atunci, pentru a evita o nenorocire așteptată de toţi, iar după aceea, aplecat de umeri ca şi cum ar fi cărat o greutate mare în spate, moş Zgârci ieşea din când în când la poartă şi se făcea că trage în trecători cu o puşcă invizibilă.

Am auzit că a murit fără să-şi mai vadă feciorul. L-au descoperit nişte copii în pădure, chircit lângă un copac lovit de trăznet. O babă a zis că acela a fost semnul lui Dumnezeu pentru moş Zgârci, dar n-a luat-o nimeni în seamă…

♣ Cristian Lisandru