citynews.ro
citynews.ro

Nu se supără niciodată. Tace și înghite. Se adună din țărână, își șterge lacrimile, poartă fiecare cucui cu mândrie neștirbită. Uneori geme. Alteori strigă zadarnic, fiindcă nu este auzită de nimeni. Încearcă să strângă bani la ciorap, însă este datoare tuturor acelora care o creditează și propun planuri financiare întocmite după ureche, spre a-i lua și pielea la un moment dat. Moare cu zile. Trăiește ca și cum ar muri în fiecare minut. Sapă în carnea ei cancerul, perfidia, emoția trucată, indiferența lugubră, insolența implementată milenar, teama că nici măcar capul plecat nu este ferit de tăișul sabiei.

E jerpelită. Învinețită de frig și de griji. I se arată lanțul, botnița, nuiaua, cojile de nucă, perechea de cătușe, catalogul ferfenițit în care nu primește niciodată note de trecere. Susține examene pe genunchi, înghite în sec, are cearcănele adânci ale bolnavului resemnat și împăcat cu soarta, găsește puterea tembelă de a ronțăi cu aviditate zgârciurile unui ciolan din care s-au înfruptat și se înfruptă alții. Vede în moarte unica salvare.

În general, având un bun simț strigător la cer și demn de o cauză mai bună, încearcă să nu vorbească neîntrebată, să nu iasă niciodată din rând, face în așa fel încât până și albul devine negru dacă „mărimile lor” pretind asta, iar atunci când este luată la bani mărunți nu știe cum să-și apere interesele sau cum să-și demonstreze nevinovăția.

Trăiește din amintiri. O istorie din ce în ce mai prăfuită, lipsită de vlagă, din ce în ce mai subjugată subiectivismelor europene fără granițe, aruncată într-un colț de magazie de unde Mihai Vitezul, Ștefan cel Mare sau Nicolae Bălcescu nu mai pot decât să accepte ideea că s-au agitat degeaba, au luptat degeaba, au sperat degeaba și au murit doar pentru a cădea în uitare. Sau pentru a fi scoși, o dată pe an, la înaintare, spre încântarea nedisimulată a unor neaveniți care își ocupă locurile la tribuna propriei incompetențe și se felicită reciproc pentru dezastrul în care sunt implicați fără rezerve.

Deschide televizorul și urmărește parada. Strânge din dinți atunci când vede atâtea cozi de topor care poartă cocarde tricolore și respiră patriotic. Iese prin parcuri și se înghiontește cu  nefericiții fomiști care ar fi în stare să se vândă pentru eterna fasole. Pentru sarmale. Pentru cârnați. Pentru paharul de plastic în care aburește vinul fiert de calitate îndoielnică. Își fâlfâie drapelul fără stemă pe autostrăzi care nu există, printre cartiere rezidențiale fără canalizare, sub norii plumburii ai falimentului național pe reverele căruia fiecare guvern coase sârguincios paiete strălucitoare.

E tabloidizată. Încearcă să se bucure atunci când țoapele vremurilor moderne își prind zeci de mii de euro la elasticul chiloților sau când urmărește emisiuni în care nu se discută decât despre mândrie, curaj, patriotism, trăire viguroasă, coloană vertebrală sau fericirea de a fi român. Răsfoiește dicționarul pentru a înțelege, măcar de ochii lumii, ce mai înseamnă toate acestea într-un timp al nenorocirilor prezentate drept succese de răsunet.

N-are niciodată bani. Se devalorizează constant, apoi aprinde felinarul roșu la intrare și cerșește cu ochii holbați o penetrare din care nu se alege cu nimic. Când i se aruncă în poală câteva monede trăiește bucuria cerșetorului de cursă lungă. E din ce în ce mai singură, recitându-și din Eminescu, recitind discursurile unui Iorga devenit piatră de moară atârnată la picioare care nu știu decât să fugă către alte zări sau pictându-se în roșu, galben și albastru doar pentru a fi arătată cu degetul de proprietarii euforici ai Circului.

E marginalizată, regionalizată, abuzată, martirizată.

E România. Milostivă. A întors obrazul de atâtea ori până acum încât orice scuipat pare binevenit și aducător de extaz.

♣ Cristian Lisandru