Când auzise că pământul se vinde bine şi că ar putea să scoată bani buni pe colţul de pădure dat din bărbat în bărbat, de câteva generaţii, Anton al lu` Scaiete (îi spuneau aşa fiindcă tac`su umblase toată viaţa cu scaieţi prinşi în turul pantalonilor, fără să-i pese de gura cârcotaşilor) râsese şi mai ceruse o ţuică. Plus un şirag de covrigi. Uscaţi de-ţi puteai rupe măselele în ei dacă nu erai atent, însă Anton se lăuda oricui avea timp să stea cu el de vorbă că e de neam bun, cu dinţi puternici, niciun doftor nu se apropie de ei.

Ce mai încolo şi-ncoace,  asta era adevărat, nimeni nu-l văzuse vreodată cu falca prinsă-n basma sau văicărindu-se în drum, aşa cum făceau alţii. Destui.

Antoane, da` dacă nu vinzi bucata de pădure atunci ce faci cu ea? Că lemne de foc ai, din pădure nu poţi să tai decât cu aprobare, e a ta, da` e şi-a statului, că statul are grijă de copaci, altfel intră românul cu toporul şi pe urmă îşi muşcă buzele de necaz. Este?

Anton al lu` Scaiete gustă ţuica din cinzeacă, apoi rupe un covrig. Îl mestecă tacticos, ca şi cum s-ar gândi îndelung la răspunsul pe care ar trebui să-l dea. Mai ia o gură de ţuică şi dă pălăria pe spate. Are ceafa înroşită de arşiţă, iar cămaşa cadrilată – i-a adus-o băiatul de la oraş, o luase nevastă-sa pentru el, dar nu-i venise şi atunci i-o făcuse cadou lu` tac`su – e udă-n spate.

Îmi place să stau întins pe spate şi să vorbesc cu veveriţele. De ce s-o vând? Şi veveriţele mele? Cine mai vorbeşte cu ele? Numa` la bani vă gândiţi, ai dracului să fiţi voi…

Am auzit că de la o vreme au început să-l strige unii Veveriţă, dar lui nu-i pasă. Poate nici nu e adevărat, deşi vorba zboară din gură în gură şi te miri unde poate să ajungă. Fără şosea sau linie de tren.

Anton al lu` Scaiete merge în colţul lui de pădure, în fiecare zi, se întinde pe spate şi vorbeşte. L-a văzut cineva, odată, şi la cârciumă a râs de el, cică vorbea al lu` Scaiete singur, s-a tâmpit. Dar el vorbea cu veveriţele – acum ştiţi –, fiindcă îi sunt tare dragi de când nu mai are picior de muiere prin bătătură (grăbită ca toate muierile de la ţară, vrusese să ajungă prima şi în cer, să nu cumva să găsească omu` ei norii nescuturaţi) şi tocmai de-aia n-ar vinde bucata de pădure nici pentru încă jumătate de viaţă. Uneori, câte o veveriţă îi vorbeşte cu glasul muierii, dar asta n-o mai spune nimănui, prea ar părea gogonată…

♣ Cristian Lisandru


goodfon.ru