Castelul

Castelul aducea oarecum cu cel din Disneyland. În eventualitatea în care ar fi avut mai mult timp la dispoziție – dar nu avea, fiindcă era obligat să contabilizeze fiecare minut –, ar fi descoperit un alt element arhitectonic comparativ (un castel de pe valea Loarei, spre exemplu, mai ales că ajunsese odată acolo și privise încântat cum se cocoța istoria pe toate zidurile, făcându-i apoi cu ochiul printre creneluri) și s-ar fi declarat mulțumit. Sau ar fi trimis gândurile răzlețe direct către castelul bavarez Neuschwanstein și s-ar fi bătut cu mâinile pe burtă ca unul care a descoperit, pentru a doua oară, apa caldă, plus sursa de inspirație romantic-renascentistă a americanilor care transformă totul în marfă bine vândută, cu talent indiscutabil, compunând și nesfârșite ode financiare marketingului în timp ce aduc modificări pe ici sau pe colo, astfel că rezultatul final pare o noutate bine implementată în decorul înțesat de turiști extaziați.

Dar el nu se afla într-un parc de distracții – adevărul era că numai de distracție nu avea chef – și nu apărea niciun Mickey Mouse care să-i dea o palmă peste ceafă fiindcă privise cu o insistență suspectă rochița îmbulinată a etern zâmbitoarei Minnie. Nu mirosea a hot-dog, nu i se strecurau țânci printre picioare și nici nu era invitat să facă o plimbare cu vreun trenuleț în miniatură. Lipseau clovnii pe picioroange, prințesele-hostess, tarabele cu suveniruri și gheretele unde amatorii de pușcoace puteau să se fălească în fața consoartelor după ce ocheau și nimereau țintele. Bineînțeles, nu fusese nevoit să stea câteva ore bune la coadă pentru a păși pe tărâmul basmelor cu program dinainte stabilit și cu personaje plătite full-time sau part-time, în funcție de scenariu, pregătire sau toanele vreunui șefuleț cu apucături de zmeu căzut în dizgrație, pervers și neapărat ranchiunos.

Propriu-zis, habar nu avea unde se afla. Dar castelul se ridica impetuos la câteva sute de metri mai în față, iar flamurile străpungeau multicolor un cer de o seninătate dezarmantă. Un bleu liniștitor, fără urme de nori, străfulgerat din când în când de păsări mari, albe, necunoscute. Atmosferă de poveste abia scrisă, ferită încă de păreri critice sau de interpretări puerile.

– Sunteți nou pe-aici?

Bărbatul era îmbrăcat într-un tricou inscripționat cu simbolul Mercedes și într-o pereche de bermude portocalii. Îl privea calm, așteptând răspunsul, iar el nu-și mai spuse decât că nevastă-sa va face cu siguranță o criză de nervi din cauza întârzierii neprevăzute.

– Așa s-ar părea. De fapt, sincer să fiu, habar nu am ce înseamnă pe-aici. Plecasem după mici cumpărături. Sunt în concediu.

– Și eu. De mai bine de zece ani. Hazlie chestie, nu? Ieșisem cu băieții la o bere și dus am fost. Nu că mi-aș fi dorit să dispar de pe scena conjugală, însă n-am avut de ales.

Încercă să se comporte absolut normal, reuși să-și înfrâneze un zâmbet ironic, apoi arătă cu bărbia către castel.

– Prinți, prințese, bufoni, turniruri, decapitări cu public?

– Oho! Dimineața, la prânz și seara. Nu te plictisești niciodată. Garantat. Și e gratis. Vii?

Ridică din umeri ca unul care oricum nu-și putea umple timpul cu altceva.

– De ce nu? Poate o descopăr pe Cenușăreasa și mă aleg cu un autograf pentru nevastă-mea.

– Cam greu. E cu nasul pe sus acum, ține frâiele împărăției. Până la ea te jupoaie sfetnicii. Doar Frumoasa din Pădurea Adormită e deschisă la dialog. Când se trezește, evident. Cam din cinci în cinci ani. E sărbătoare atunci, se lasă cu petreceri monstruoase. Vine și Albă ca Zăpada, deși – ți-o spun ca între bărbați – nu se înghit una pe cealaltă. Orgolii femeiești de poveste, dacă-mi permiți un joc de cuvinte în ton cu situația… Noroc cu piticii, au o diplomație la purtător de rămâi cu gura căscată.

Își înghiți cuvintele. Dar merse alături de bărbatul în bermude, înjurând din când în când toate pietricelele care îi asaltau șlapii. La un moment dat, împăcat cu noul scenariu, scoase din buzunar lista de cumpărături, o mototoli și o aruncă în iarbă.

♣ Cristian Lisandru