Sfârșit de săptămână năzuros, mâini vârâte în buzunare, tuşe cenuşii în întreg decorul, oameni grăbiţi care orbecăie, căutându-şi destinaţiile cotidiene. Dintr-o parte în cealaltă, destinele trec unele pe lângă altele, fără să se atingă, ca şi cum ar fi ciumate, ducând cu ele vise, planuri, doruri nespuse sau gânduri pe care nu doresc să le împartă, niciodată, cu nimeni.

Doi câini peticiţi – numai cozile ridicate amintesc, pe undeva, de mândria canină – traversează intersecţia pe culoarea verde a semaforului, tacticoşi, strecurându-se printre trecători, semn evident că nici animalele nu rămân indiferente, până la urmă, în fața regulilor societăţii de consum.

fotografia îmi aparține
fotografia îmi aparține

Ajunşi pe trotuar, îşi ridică boturile către cer şi adulmecă. Miroase-a pâine caldă, la câţiva paşi se află un magazin care vinde produse de panificaţie, uşă deschisă, coadă pe două rânduri. Coadă la pâine, aproape că te cuprinde mirarea…

Deasupra blocurilor înghesuite – aceste construcții inestetice dau senzaţia că au fost plantate cu forţa acolo unde nu ar fi trebuit să se afle – s-a dezvelit impudic, fără nicio jenă, un cer vineţiu. Atrage sutele de ciori ca un magnet, croncănitul lor îi face pe cei doi câini să latre, în staţie opreşte un autobuz, motorul toarce, uşile se deschid, coboară câţiva muncitori în salopete, vorbesc tare, râd, aprind ţigările, unul duce un rucsac mic în spate, întredeschis, o franzelă lungă, albă, sfidează atmosfera pesimistă.

Florăreasa din colţ, cu fustele strânse sub ea, mă salută, apoi se ridică şi îmi pregăteşte un buchet de crizanteme. Albe şi galbene. În chioşcul ei de sticlă are televizor color, cablu de la digi, aer condiţionat, priveşte telenovelele, sparge seminţe şi mută de colo-colo frunze de ferigă. Mă întreabă ce face doamna, îi spun că este bine, îmi repetă – asta se întîmplă de fiecare dată – că sunt un bărbat norocos fiindcă am o cucoană aşa de frumoasă. Zâmbim amândoi. O întreb cum îi merge afacerea. Prost. Din ce în ce mai prost, boierule, nu mai are oamenii bani.

Înainte de a traversa, las privirea să perie îndelung taraba unde un bărbat şi o femeie (soţ şi soţie?) încearcă de câteva luni să vândă cărţi vechi şi reviste noi, la preţuri derizorii. Preţurile sunt scrise cu carioca roşie, pe bileţele albe. Scad la fiecare trei zile, din ceea ce am observat până acum. Numai cărţile rămân aceleaşi, strângându-și tristețea mută între coperte.

A început să picure. Bărbatul (geacă neagră, de fâş, cu gulerul ridicat, fes negru, tras până aproape de ochi, bocanci trecuţi prin timp şi şleauri) desfăşoară deasupra lor o folie de plastic. Pare vânătă ca cerul de azi, datorită unui joc de lumini întâmplător, dar fereşte volumele de umezeală. Femeia deschide o umbrelă, câteva spiţe rupte oferă o imagine aproape suprarealistă.

Trec pe celălalt totuar, iar unul dintre cei doi câini se ţine după mine şi dă din coadă. Nici el nu ştie de ce…

♣ Cristian Lisandru