Se cunoşteau de opt ani (negreşit
că foarte bine). Şi, deodată, fără să ştie,
dragostea lor n-a mai fost de găsit;
cum dispare uneori o pălărie.

Erau trişti, se minţeau reciproc şi în joacă,
încercau sărutări, cîndva fericite.
Acum, fără rost, nu ştiau ce să facă.
În sfîrşit ea plînse, el zîmbea pasămite.

Prin geam un vapor trecînd se zărea …
El spuse: „E patru. Mai avem timp puţin
să bem undeva împreună-o cafea”
Cineva exersa la pian, în vecini.

În cea mai strîmtă cafenea din cartier
sorbiră din cafea, o dată şi-ncă-o dată;
seara îi prinse tot acolo, -ntr-un ungher.
Tăceau mereu, priveau spre nicăieri
şi parcă, pur şi simplu, nu le venea să creadă.