Fără culori şi fără fonturi care să îţi ia ochii


Am cumpărat o carte fără coperte. Era lepădată – acesta este termenul cel mai potrivit – pe ultimul raft, cel de sus, inaccesibilul, în spatele unor volume care tratau subiecte diverse, precum încălzirea globală, ciocnirea civilizaţiilor, efectul maionezei tăiate asupra stării de bine a gospodinei sau monstrul din Loch Ness. Ştiţi care, acela care străluceşte prin absenţă, spre încântarea nedisimulată a căutătorilor de cai verzi pe pereţi, piei de cloşcă şi monştri fotogenici.

Scotocirea furibundă care mă captivase vreme de trei sferturi de oră nu îmi oferise satisfacţiile personale aşteptate. Eram pe punctul de a părăsi încăperea prăfuită, însă chiar atunci am zărit scara. Treptele care luceau din cauza miilor de paşi mi-au lansat o invitaţie de nerefuzat. Ca şi cum aş fi ştiut – dar nu ştiam -, am întins repede mâna pentru a ajunge în spatele primului rând de cărţi şi atunci am simţit-o. Aproape înspăimântată la gândul că acolo va rămâne abandonată pentru totdeauna. Sortită descompunerii. Filele îngălbenite aveau colţurile îndoite, răsucite, pe alocuri rupte. Adnotări indescifrabile făcute cu stiloul, cu creionul chimic, cu pixul. O carte muncită. Fără coperte. Dezbrăcată, am zâmbit, iar anticarul a ridicat din umeri şi a pufnit, revenind la lectura unui tabloid pe a cărui primă pagină putea fi citit un titlu din care reieşea că apocalipsa este aproape. Am suflat praful de pe prima filă, apoi am apucat-o strâns cu degetele şi am coborât scara.

– Asta este, o cumpăr, i-am spus anticarului, zâmbind ca şi cum aş fi descoperit că Einstein a pus o virgulă aiurea într-una din teoriile sale.

 – Să fiţi sănătos, mi s-a replicat, atâta face.

Făcea cam mult pentru o carte fără coperte, dar am scos portofelul şi am achitat suma. Mulţumit fiind şi convins că am făcut o afacere excelentă.

 – Vă place cartea asta? m-a întrebat anticarul şi am sesizat o doză serioasă de scepticism în glasul său.

 – Da, e o carte interesantă, am mormăit.

 – Păi să-i puneţi nişte coperte, doar n-o s-o ţineţi aşa… O daţi la legat.

Am ieşit din încăpere fluierând. Am traversat strada, îndreptându-mă către parcul în care castanii păzeau ziua de vară şi m-am aşezat pe prima bancă. Am citit. Cu nesaţ. Până seara, când s-au aprins felinarele şi mi-a căzut pe umeri zvon de greieri. Ce carte era? N­-are nicio importanţă. O carte fără coperte. Fără culori şi fără fonturi care să îţi ia ochii. Ca viaţa reală. Viaţa decojită de ambalajul ei sclipitor peste care mai înnodăm  şi o fundă mare, ca să ne păcălim singuri.

♣ Cristian Lisandru



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s