Îngăduind valurilor mării să-i mângâie picioarele bronzate, aşezată pe plaja care se golise pe măsură ce înserarea cobora treaptă cu treaptă scările roase de vreme ce duceau către faleză, fata privea orizontul…

Să nu vă imaginaţi  cumva că  aştepta cu zvârcoliri din ce în ce mai rapide ale inimii un  eventual vapor care să lase pe ţărm eventualul iubit plecat cu multe luni în urmă spre colindarea oceanelor.

Nu. Pur şi simplu sfredelea orizontul cu privirea, în vreme ce şuviţele negre fremătau la atingerea uşoară a brizei, simţind pe buzele roşii gust de sare şi imaginându-şi cum ar reacţiona dacă marea s-ar desface brusc pentru a o invita să păşească fără teamă către un tărâm necunoscut, necartografiat, neimaginat de vreo minte predispusă la astfel de jocuri ale imaginaţiei. Către depărtarea unde până şi cel mai ascuns vis poate deveni realitate.

Râse.

Mi-ar trebui şi un toiag pentru a deveni copia feminină a celebrului personaj biblic cunoscut sub numele de Moise. Cu singura deosebire că eu m-aş îndrepta singură către Visul Promis, nu către vreo Ţară Promisă. Iar peregrinarea mea de patruzeci de ani nu ar avea ca decor pustiul, ci adâncul nisipos al unei mări care s-a deschis intempestiv pentru a-mi face loc să trec, deşi eu nu cerusem asta. Fetiţo, trezeşte-te….

Soarele se prăbuşeşte la linia orizontului, cu un oftat neauzit, iar luna preia celestul serviciu de gardă aruncând punte strălucitoare dinspre ideea de Vis Promis către fată.

Aş putea să păşesc desculţă pe lumina lunii, îndepărtându-mă încetul cu încetul de mal, fără să privesc în urmă. Mi-aş câştiga dreptul de a spune că atunci când visezi este ireal de uşor să urmezi chiar şi o cărare iluzorie pe care ţi-o pune la dispoziţie, cu amabilitate, satelitul natural al planetei.

Fata râde din nou, de data aceasta în hohote. Iată efectul  pe care îl are expunerea îndelungată a corpului la acţiunea razelor solare. Îşi atinge fruntea cu degetele. Cu toate că insolaţie fără febră nu s-a mai pomenit. Se ridică şi se îndreaptă către şirul de trepte, cu papucii în mâna stângă, simţind atingerea încă fierbinte a nisipului fin. La baza scărilor, întoarce capul către mare.

Pentru o clipă, nu mai mult, are senzaţia că fâșia de lumină se arcuieşte, transformându-se în pod de corali străjuit de felinare în care pâlpâie stele desprinse de pe boltă. Deasupra acestei arhitecturi extravagante, mii de pescăruşi se rotesc ameţitor, iar şirul de nori pufoşi alcătuieşte, cu caligrafie impecabilă, un singur cuvânt. Vino.

Simte cum umerii goi îndură răceală de gheaţă. Se scutură, închide ochii, apoi privește din nou marea. Nimic.

Du-te acasă,  fetiţo…

Sare câte două trepte, pentru a ajunge mai repede pe faleză. În urmă, valurile mării spală conturul tălpilor ei, iar fâșia de lumină se retrage către orizontul unde soarele face apa să fiarbă.

♣ Cristian Lisandru