Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe-o stîncă, pe țărm,
și-am venit la tine goală ca o femeie.
Și ca o femeie m-am așezat la masa ta,
am băut vin cu tine și-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă, mi-ai spus ca m-asemuiam
unei ființe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilaria, căminul,
nu-ți știam decît mîngîierile ce mă țineau prizonieră.
Și tu ai luat surîzînd o oglindă și m-ai rugat:
privește-te-n ea!
Am văzut ca umerii mei erau făcuți din pulbere
și cădeau în pulbere,
am văzut că frumusețea mi-era bolnavă și nu voia
decît să dispară,
O, strînge-mă tare în brațe, atît de tare încît să
nu-mi mai trebuie nimic altceva.
(Edith Södergran – Dragoste)

*

Am prins luna în laţ, am desprins-o de pe cer şi am scufundat-o într-un lac cât o lacrimă, ţintuit de Dumnezeu între două dealuri care se îmbrăţişează, păgân, cu vii bătrâne, pline de zeamă ameţitoare. Luna mi-a zâmbit complice, ca o fecioară sacrificată, împăcată cu ea însăşi, pregătită încă de la naştere pentru dragostea dintre ape, la ora când licuricii cântă muzică lăutărească şi miroase a carne de femeie frământată cu mâinile nerăbdătoare ale bărbatului sugrumat de dorinţă, în zvon de ţimbale şi lăute îngereşti.

De undeva, dintr-o muchie, croindu-şi drum printre norii puşi pe sfadă, sosea un Sburător obosit de atâtea legende, călare pe o coadă de cometă întoarsă din drum, iar în mine se dezmeticea toamna dintr-un somn adânc, lung de un an şi văduvit de vise. Îmi spunea cu voce răguşită să pregătesc carafele pentru cheful cel din urmă, să pun pe mine cămaşă brodată cu fir de aur stors din stele căzătoare şi să umblu cherchelit de atâta bine care m-a cuprins atunci când nu credeam.

Bătea un vânticel cuprins de friguri, fante cu răsuflare rece, îndrăgostit de toate frunzele pe care le invită la dans pentru a le părăsi ca un escroc sentimental incurabil, şi mieunau motanii lumii pe acoperișuri nevăzute, implorând împreunarea felină şi muşcăturile de ceafă, dătătoare de vlagă reîncolţită.

Când a început să sfârâie iarba sub trupurile noastre încinse, ţi-am prins la gât un colier împletit din vorbe neruşinate, iar fiecare sorbitură luată dintre sânii tăi mi-a cântat a viaţă şi a moarte domoală până spre dimineaţă, îmbătându-mă definitiv.

♣ Cristian Lisandru