Suntem plini ca broasca de râie de zile așa-zis istorice în urma cărora nu rămâne/nu va rămâne decât ideea de pahare ciocnite cu detașarea celor care se cred atât de importanți încât nici nu mai trebuie să pună osul la treabă. Discursurile sforăitoare ale oamenilor politici strânși sub cupola propriilor interese n-au sare, n-au piper, n-au acel vino-ncoace prin intermediul căruia să ne descoperim mai bogați cu măcar două-trei fraze bine închegate.

Limba de lemn nu obosește niciodată, promisiunile se țin ca scaiul de noi și ne oferă iluzia că mâine vor fi turate la maximum motoarele unei mașinării în care vom urca extaziați pentru a parcurge drumul întortocheat către faimoasa luminiță de la capătul tunelului. Ea nu se vede și nu se va vedea, firește, dar obișnuința este o a doua natură. Și lălăiala e o a doua natură. Și impetuozitatea de prost gust a unora care fac înțelegeri de conjunctură – și se bălăcăresc sau se vor bălăcări pe la colțuri – poate fi trecută la capitolul „realizări” care nu sunt și nu vor fi bune la nimic.

Puterea înjură, o parte a Opoziției trepidează deja la gândul că va pune mâna pe ciolan. Pe termen scurt, pe termen mediu, pe termen lung. Nu contează, importantă este victoria. Deocamdată sunt scuturate scamele de pe revere, sunt uitate animozitățile trecutului, cad în uitare adversitățile și picăturile de cianură pregătite pentru paharele foștilor dușmani politici.

Ne înfrățim și cu dracul, numai să ieșim pe plus. Singura certitudine, în momentul de față, este că ei ies pe plus. Indiferent de vremuri, indiferent de vreme. Noi vom ieși tot pe minus, indiferent dacă ridicăm mingea la fileu celor de la Putere sau tropăim împreună cu reprezentanții Opoziției Unite.

Unii vorbesc despre zile istorice, alții spun că n-a fost vorba decât despre o șușă ordinară unde s-au adunat frustrații, incapabilii și ranchiunoșii. Există și Opoziție la Opoziție, iar zgomotul de fond este deranjant ca bâzâitul unui țânțar. Se visează cu ochii deschiși, se visează cu ochii închiși, se dă cu banul, cu zarul, cu praf în ochi, cu spoiala aferentă. Un Mare Partid care va face (musai) istorie, un Mare Proiect care va duce România de mânuță exact acolo unde îi este locul. Nu spune nimeni despre ce loc poate fi vorba, însă – dacă ținem cont de tot ceea ce se întâmplă pe la noi, de atâta vreme – putem să spunem și că toate drumurile duc la loc cu verdeață și răcoare, indiferent de alianțe, de partide, de interviuri bine regizate sau de inevitabilul marketing politic.

Zarurile au fost aruncate, șase-patru, poartă-n casă, șase-șase, să vă dăm la oase, s-a trecut din nou Rubiconul, cu tot cu jeep-uri și asistente dispuse la program masaj prelungit, s-a băut aldămașul, s-a aplaudat cu frenezia vremurilor în care partidul unic rânjea pe la colțuri.

E minunat. Suntem palavragiii nativi pentru care o vorbă în plus nu poate face niciun rău, ce mama dracului, poporul trebuie să audă discursuri pompoase și să înghită, înainte de prânz, pe nemestecate, promisiuni fabuloase fără gust.

♣ Cristian Lisandru